Apariție editorială: „CRUCI Vii” de Vasile Dan Marchiș

Poetul Vasile Dan Marchiș a selectat din cele șase volume de versuri ale sale, plus un grupaj consistent de poezii inedite, însumând 68 de poezii/164 pagini în antologia de autor „Cruci vii”, editura Enesis, Baia Mare 2022.

Poeziile din această carte sunt de asemenea publicate și în prestigioasele reviste: „Familia”, „Convorbiri literare”, „Hyperion”, „Alba Iulia Cultural”, „Argeș”, „Expres cultural”, „Cuvânt românesc”, (Spania), „Litere”, „Feed Back”, „Neuma”, „Alternanțe”, (Germania), „Caiete Silvane”, „Revista nouă”, „Nord literar”, „Meridian Cultural Românesc”, „Vatra veche”, „Plumb”, „Arte”, „Portal-Măiastra”, „Spații culturale”, „Surâsul Bucovinei”, „Caligraf”, „Sintagme literare”, „Banchetul”, „Agora literară”, „Caietele Columna”, „Mărturii culturale”, „Urmuz”, „Boem@”, „Tecuciul literar-artistic”, „Reflex”, „Arena literară”, „Helis”, „Pro Unione”, „Ofranda literară”, „Constelații diamantine”, „Leviathan”, „Sintagme codrene” etc.

În prefața cărții criticul literar prof. dr. Delia Muntean a consemnat o elogioasă recenzie.

********************

Scribul, între spini și mărăcini

de Delia MUNTEAN

Vasile Dan Marchiș

Locuitor al unui timp el însuși „răstignit”, Vasile Dan Marchiș alege pentru antologia de față poezii apărute în ultimul deceniu și jumătate, cărora le adaugă un grupaj de Inedite, așezate în deschiderea volumului. Ele orbitează, după cum ne previne și titlul, în jurul simbolului crucii, ale cărui valențe, pe lângă cele consacrate prin tradiția creștină și prin arte, sunt îmbogățite cu elemente provenind dintr-o altă dimensiune etimologică a cuvântului, cu implicații psihologice: aceea de „răscruce”, de „situație-limită”, implicând opțiuni, decizii.

Observăm că mai toate aceste momente de criză trimit linkuri către preocupările scripturale – obsedante și, deopotrivă, definitorii pentru destinul auctorial. Numeroase poeme devin astfel spovedanii ce trădează nevoia construirii unui teritoriu liric original (Confesiunile poetului nevăzător), care să îmblânzească ceea ce Harold Bloom numea anxietatea influenței („Iau însăși frunza! / O ridic la înălțimea unui copac obișnuit, /nu mai sus, nici mai jos, / să se creadă că execut mișcări suspecte, / și astfel frunza să aibă timp să cadă în voia ei… / De la înălțimea respectivă las frunza să cadă / până aproape de pământ. / La un timp îmi întind mâinile sub ea / Aceasta îmi cade în palmă… / Astfel i-am dat frunzei ocazia să cadă cum a vrut ea. / Chiar în palma mea…” – Nimic suspect) și să readucă în poezie privirea ingenuă asupra lumii, aceea dintâi sau „mirarea integrală” (Copilașul și câinele).

Nu lipsesc, firește, secvențele ce dezvăluie dificultatea travaliului creator („Scriu parcă transpir. / Transpir parcă scriu” – Concursul iadului) și puternicele ebuliții interioare („Încep a scrie parcă mă debarasez de materiale inflamabile / Scriu parcă mă dezbrac de haine cuprinse de foc / Prin cuvintele de foc sau prin focul de cuvinte, / inima îmi este mai mult decât un pompier. / N-au stins pompierii într-un ritm mai alert cu apă / câte cuvinte a stins și stinge inima cu sânge. / Mi se dă apă! Multă apă, să pot transpira. / Ca acest fenomen să se numească transpirație, nu foc… – idem), obstacole care nu diminuează nicidecum încrederea în valoarea soteriologică a poeziei și dorința pătimașă de a crea („Când o parte din lume de inundații a murit și alta momentan moare, / eu, refugiatul poeziei, scriu parcă aș desfășura un colac de salvare… / Nefăcând altceva, prin ce și prin cine să-mi aflu / o iertare, / o binecuvântare / o altă chemare?” – Exercițiu 3). Scrisul devine, pentru Vasile Dan Marchiș, mod de a fi („voi trăi cât mai am ceva de scris” – Concursul iadului), el e însuși destinul ursit poetului, pentru acărui împlinire omul trebuie să pătimească, actualizând astfel – cu fiece nouă operă – sacrificiul cristic („apuc din nou crucea și scriu… / Cad scriind…– Normă 2).

Reținem, pentru ineditul ei, suita de dialoguri între muză și artist, un fel de scenete ale unui tablou dramatic mai amplu, răsfirate programatic de la un capăt la altul al antologiei. Este una dintre strategiile ce asigură coerența culegerii, scoțând totodată la iveală câteva încrengături ideatice între volumele autorului.

Remarcăm multiplele ipostaze ale muzei, instanță ce însoțește poetul în întreg demersul său creator: ea este stăpâna pe care acesta o poartă „cu o ricșă de cuvinte / în castelul ei de inspirații” (Regina mea) și călăuza lui prin infernul cuvintelor (Concursul iadului). Este exigentă („Cum să mă prezint acum în fața muzei / fără noimă, fără temei?” – Exercițiu extrem), ironică la nevoie („Odată ai vrut să mori îngânând poezia, / dar nu se moare de poezie” – Purificare) și adoră să-i pună la încercare, în momente de criză (cruce, răscruce) ori de lehamite, convingerea în menirea lui și consecvența de a-și duce la capăt efortul [„Dacă unii oameni vor fi ca acești spini și mărăcini / vei da înapoi? / Te vei retrage chiar și de la indicațiile mele? / Dacă vei șovăi în fața acestor spini și mărăcini / ce vei face în fața scrisului?” – Exercițiu (variantă); sau: „«Bine, culege toate urzicile, dar mai cu suflet!» / Ce îndemn pe mine din partea muzei, de parcă / usturimea provocată de urzici / este unitatea cu care se măsoară metaforele” – Exercițiu].

Muza îl „impulsionează”, îl „cronometrează”, „se bagă în seamă” așezând, de pildă, un… melc pe ciornele poetului, ca să-l învețe rostul răbdării (Zodie facultativă, Zodie de rezervă pentru toți). Cuvântul de ordine al muzei este: „Scrie!” (Purificare, Exercițiu extrem), cu varianta „Deci, scrie!” (Exercițiu 3) – un fel de laitmotiv al volumului, în strânsă corelație cu enunțul imperativ „Poezie, vino afară!” (Regina mea, Regina mea 2), căruia poetul îi atribuie discrete arome biblice. O altă obsesie lirică este moartea, imaginată asemenea unei făpturi ale cărei strategii devin tot mai rafinate („Moartea nu mă mai atacă, / mă momește” – Fără garanție 2). Moartea ca somație obligă eul poetic să-și conștientizeze mai acut vremelnicia („Moartea mult m-a provocat / Astfel am devenit om” – idem) și să-și drămuiască mai înțelept răscrucile.

Identificăm, în economia volumului, și alte cruci vii: scribul însuși („Sunt ales eu pe post de cruce vie, pe care să fie răstignită muza” – Regina mea 2) ori „crucea grea a țării” smintite de crizele cotidiene (Fără acoperire – 2), simbol ce scoate povara creației și a creatorului de sub semnul individualului, convertind-o în cântare a pătimirii unui neam întreg.

Adunate laolaltă, poemele antologiei de acum aduc înaintea noastră un posibil autoportret al unei ființe ce se caută pe sine, cu puterile ei, în lumea în care trăiește și în poezie.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: