Cu ÎPS Bartolomeu Anania – despre biblioteci în vremuri de restrişte

Ioana Dragotă
(22 mai 1959 – 22 ian. 2013)

de Ioana DRAGOTĂ

Tudor Arghezi, George Bacovia, Alexandru Balaci, Ion Bianu, Lucian Blaga, George Călinescu, Ioan Petru Culianu, Mihai Eminescu, Ştefan J. Fay, Nicolae Georgescu-Tistu, Octavian Goga, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ştefan Octavian Iosif, August Treboniu Laurian, Constantin Noica, Dimitrie S. Panaitescu-Perpessicius, Şerban Papacostea, Zenovie Pâclişanu, Constantin Rădulescu-Motru, Alexandru Sadi-Ionescu, N. Steinhardt, Gheorghe Şincai, Gabriel Ţepelea, Tudor Vianu – şi lista poate continua.

Care este sâmburele în jurul căruia am alcătuit-o? Într-un mod poate puţin aşteptat, faptul că toţi aceşti iluştri bărbaţi ai culturii române au fost şi bibliotecari – pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, voit sau conjunctural.

Pentru Mihai Eminescu, de pildă, perioada în care a lucrat la Biblioteca Centrală din Iaşi a fost una dintre cele mai liniştite din viaţa lui, asigurându-i o râvnită stabilitate; pentru Lucian Blaga a fost un exil – îndepărtat fiind de la catedră şi având interdicţie de semnătură.

Într-o situaţie similară cu Lucian Blaga a fost şi ÎPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, dublat de scriitorul Valeriu Anania, al cărui nume îşi găseşte locul firesc alături de celelalte menţionate mai sus. Cunoscând detaliul biografic legat de activitatea de bibliotecar, mi-am făcut un curaj, care continuă să mă uimească, şi am îndrăznit să mă adresez Înalt Prea Sfinţiei Sale pe calea unui e-mail în care l-am rugat să răspundă, pentru revista noastră, „Bibliotheca Septentrionalis”, la câteva întrebări legate de această perioadă.

Deşi are o agendă de lucru extrem de încărcată, Înalt Prea Sfinţia Sa a avut bunătatea şi generozitatea să ne răspundă, dovadă şi a faptului că toţi cei pe care îi păstoreşte, mari sau mici, îşi găsesc loc în inima sa. Ne-am bucurat toţi şi îi mulţumim încă o dată, conştienţi fiind de onoarea ce ni s-a făcut.

I.D.: Înalt Prea Sfinţite şi iubite Părinte, din câte ştim, între anii 1952-1958 şi 1964-1965, aţi îndeplinit atribuţia de director al Bibliotecii Patriarhale. A fost o perioadă de grea prigoană şi aţi avut mult de suferit. Vă rugăm să detaliaţi contextul biografic în care a avut loc această numire şi în care v-aţi desfăşurat activitatea la Biblioteca Patriarhală.

ips-bartolomeu-anania-mitropolitul-clujului

ÎPS Bartolomeu Anania

ÎPS Bartolomeu Anania: În 1952 eram asistent universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi decan al Centrului de Îndrumări Misionare Preoţeşti din Curtea de Argeş. În acest timp, în fruntea Ministerului Cultelor a venit Vasile Pogăceanu, fost prefect comunist de Cluj la vremea când eu, călugăr student la Medicină, conduceam greva academică antirevizionistă şi anticomunistă din 1946. Ministrul i-a cerut Patriarhului Justinian să mă transfere undeva într-un post obscur, deoarece „Anania e un om periculos, ne poate face oricând surprize şi nu trebuie să fie în contact cu mulţimile” (preoţi şi studenţi). Ca să-l scutesc de complicaţii, i-am cerut patriarhului să mă numească muzeograf şi bibliotecar în mânăstirea Sinaia, unde puteam să citesc şi să scriu în linişte. Lui Justinian nu i-a surâs perspectiva de a mă îndepărta, dar a reţinut ideea de bibliotecar şi şi-a adus aminte că în biblioteca Palatului Patriarhal nu se mai lucrase de dinainte de război. A creat postul şi m’a numit în el.

Biblioteca Sfântului Sinod

Se ştie că orice carte e un mic depozit de praf. Ca să aduc la lumină cele vreo 80.000 de volume pe care le luasem în primire, câteva luni am lucrat în halate speciale şi cu mască de tifon. Odată treaba asta terminată, am început munca de aşezare în rafturi, fişare, ştampilare, etichetare etc. Totul trebuia luat de la capăt. Într’o bună zi l-am întâlnit întâmplător pe Andrei Scrima, recent eliberat dintr’un post de profesor. Patriarhul a creat un post de bibliotecar şi pentru el, şi astfel am lucrat împreună vreme de vreo patru ani şi jumătate, până când el a plecat definitiv din ţară, cu o bursă în India.

Fişarea a trecut la el (avea o caligrafie impecabilă), eu am împrumutat de la Biblioteca Academiei La Classification Décimale şi, după ce am traduso şi dactilografiat-o, l-am încărcat pe Scrima cu un al doilea rând de fişe. Eu însă m’am întâlnit cu voluptatea obligaţiei de a cunoaşte bine cuprinsul fiecărei cărţi şi de a-l traduce grafic într’un număr de paisprezece cifre. Într’adevăr, ca bibliotecar am lucrat până în iunie 1958, când am fost arestat.

În 1964, după eliberare, am lucrat în cadrul formal al Bibliotecii Sfântului Sinod, într’o încăpere din podul mânăstirii Antim, împreună cu Părintele Stăniloae, dar nu ca bibliotecari, ci în calitate de traducători ai lucrărilor pe care ni le încredinţa consilierul. Înţelept, patriarhul Justinian ne pusese într’un loc mai ferit de ochii lumii, până ne mai creşte părul şi barba.

I.D.: Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre situaţia Bibliotecii Patriarhale în acea perioadă, în care acţiona o cenzură drastică, precum şi despre sursele de creştere a fondului.

Î.P.S. Bartolomeu Anania: Cenzura era atentă doar la cărţile şi publicaţiile care veneau din străinătate şi care trebuiau ţinute la secret, în aşa-zisul „fond documentar”, inaccesibil muritorilor de rând. Veneau însă la mine şi citeau înlăuntru oameni apropiaţi, ca Alexandru Mironescu, părintele Daniil Sandu Tudor, Şerban Cioculescu.

Eu şi Scrima creasem şi un fel de „reţea conspirativă” cu Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, care lucrau în Biblioteca Academiei şi aveau acces la fondul documentar, fond care însă nu primea şi cărţi sau reviste religioase, după cum noi nu primeam titluri pur culturale. Aşa se face că noi le trimiteam, seara, un Jean Daniélou, Irenée Hausherr sau Hans Urs von Balthasar, iar ei ne trimiteau, în schimb, un Mircea Eliade sau Emil Cioran. Lecturile le făceam noaptea, pentru ca a doua zi, la o eventuală inspecţie, să fim găsiţi în regulă.

Retrospectiv, erau vremuri frumoase. Cred însă că lucrul cel mai important pe care l-am făcut eu pentru Biblioteca Palatului Patriarhal a fost completarea fondului de carte veche cu titluri pe care, cel puţin atunci, nu le avea nici Academia. Pe cele mai multe le-am achiziţionat de la „burghezi” scăpătaţi, care, împinşi de foame, după ce-şi vânduseră bijuteriile, blănurile, porţelanurile şi hainele, veneau să-şi vândă ultimele şi cele mai preţioase bunuri personale, cărţile. Pentru buna lor conservare, am comandat tocuri de carton şi pânză pe dimensiunea fiecăreia, şi aşa se păstrează, ca un tezaur, în sala de şedinţe a Sfântului Sinod. (În paranteză fie spus, într’o zi mă aflam în casa poetului Alexandru Gregorian, care mă chemase la telefon să-i văd cărţile de vânzare. Doamna m’a rugat să aştept puţin, soţul ei fiind la dentist. Când a venit, mi-a întins mâna: – „Scuză-mă, părinte, dar vezi care e paradoxul: N’am ce mânca, dar dinţii mi-i dreg”…).

Tot ca bibliotecar am mai făcut o ispravă. Colindam săptămânal prin librării, ca să văd ce e „nou”, şi mergeam în special destul de des la Anticariatul de Stat, unde devenisem familiar cu întregul personal. La un moment dat, una din vânzătoare m’a informat în şoaptă că la subsol se află un mare depozit de cărţi rare, vechi, foarte vechi, poate chiar incunabule, datate cu sigle pe care ei nu erau în stare să le citească, necum să le cunoască conţinutul. Or fi fost confiscate de undeva. De obicei, cărţile inutile se ard, ca să nu ocupe spaţiul degeaba. Dacă obţin o aprobare de la şef, s’ar putea să am o şansă unică de a cumpăra măcar o parte. Am obţinut, cu oarecare meşteşug, aprobarea, am pătruns în subsol şi am rămas uimit: printre sutele de opuri legate în pergament figurau OPERA OMNIA a lui Martin Luther, OPERA OMNIA a lui Filip Melanchton, NOVUM TESTAMENTUM publicat de Erasmus de Rotterdam în (dacă nu mă înşel) 1522 şi alte asemenea bijuterii. Am făcut repede o listă, l-am informat pe patriarh, acesta a suplimentat fondul pentru achiziţii de carte (era toamna, prin octombrie) şi aşa se face că am descărcat în biblioteca Patriarhiei un jeep de nestemate culturale.

I.D.: În încheiere, vă rugăm frumos să ne împărtăşiţi câteva gânduri despre cărţi şi biblioteci.

Î.P.S. Bartolomeu Anania: Obişnuiam să le spun prietenilor că o bibliotecă e un cimitir de idei. Altora le spuneam că este un cerc de prieteni care-ţi vorbesc doar când îi întrebi. Mai târziu am aderat la sentimentul lui Borges, care nu-şi putea imagina raiul decât ca pe o bibliotecă.

În 1955 l-am reîntâlnit pe Blaga la Cluj. Dat afară de la catedră, eliminat din literatură, în bibliotecă se simţea bine, era senin, împăcat. Cărţile compensează tristeţile.

I.D.: Vă mulţumim frumos încă o dată, vă suntem recunoscători pentru timpul acordat şi cele ce ni le-aţi împărtăşit.

Autograf înscris pe pagina de gardă a ediţiei jubiliare a Bibliei, 2001. Exemplarul a fost oferit bibliotecii noastre de ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania, prin dr. Ioan Chirilă, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca, în cadrul manifestărilor prilejuite de lansarea seriei de autor N. Steinhardt, găzduită de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, în data de 30 iulie 2008.

* Articol publicat în revista Bibliotheca Septentrionalis, publicaţie semestrială a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare, an XVI, nr. 1 (30), 2008, p. 3. 

Dă clic pentru a accesa revista_bs_30(2008).pdf

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: