Lansarea volumelor VIII și IX ale lucrării „Patrimoniu preindustrial și industrial în România”, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare

(27 iunie 2022, Sala de conferințe)

de dr. Ioan GOGOTA
Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”

Într-o atmosferă specifică unor evenimente de amploare, la care și-au dat concursul specialiști din domeniul mineritului, istorici, muzeografi, bibliotecari etc., prof. dr. Volker Wollmann[1], stabilit în Obrigheim – Germania, fost director al Muzeul „Transilvănean” din Gundelsheim-Germania (landul Baden-Württemberg), și-a lansat volumele VIII și IX ale lucrării „Patrimoniu preindustrial și industrial în România”, care, inițial a constituit obiectul unui proiect în trei volume în care urma să fie incluse o serie de imagini ale unor vestigii industriale uitate sau chiar demolate în urma unei modernizări fals înțelese.

La o astfel de manifestare cu iz academic au participat Ștefan Blașco, manager general la Electro Sistem Baia Mare, ing. geolog Alexandru (Șasa) Nicolici și ing. geolog Nicolae Bud, directorul editurii „Timpul” (tim) și al revistei „Semenicul” din Reșița – Gheorghe Jurma, prof. Lucia Pop, Muzeul de Istorie din Baia Mare, conf. univ. dr. Mirela Ana Coman, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare, Ioan Denuț, directorul Muzeului de mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare, Lenuța Blotor manager, preot Gheorghe Pop și alții.

Moderatorul evenimentului și gazdă a fost prof. dr. Teodor Ardelean, cel care înzestrat cu o inteligență și o cultură inegalabilă a vorbit despre imensele valori spirituale ale neamului românesc care prin cercetători de talia prof. dr. Volker Wollmann substituie academii, instituții de cercetare și militează intens ca lumea să cunoască adevărata față a realității pentru că patrimoniul românesc are puține șanse de supraviețuire, iar multe componente materiale sau funcționale specifice unei activități tehnice și de producție sunt valorificate la fier vechi, bucată cu bucată.

Volker Wollmann, a cărui operă de cercetare a ajuns la volumele VIII și IX ale lucrării „Patrimoniu preindustrial și industrial în România”, este un avizat istoric și cel mai important arheolog industrial în viața, singurul care cercetează, adună, stochează și publică material documentar specific patrimoniului industrial românesc sub egida Editurii Honterus, Sibiu. Pentru întreaga sa activitate și reușitele în activitatea de cercetare, Teodor Ardelean, în numele Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare și a revistei „Familia Română” la recompensat cu o „diplomă de excelență”.

dr. Volker Wollmann

Despre activitatea și preocupările ilustrului cercetător se pot spune multe, „Volki”, cum este alintat prof. dr. Volker Wollmann, fiind printre altele și laureatul unui premiu al Academiei Române și cetățean de onoare a multor localități din țară (Reșița, Brad, Călan, Bistrița etc.). Acțiunile sale sunt unice și sunt specifice domeniului cunoașterii moștenirii industriale pentru care propune strategii ce se pot genera și implementa prin intermediul unor parteneriate cu societatea civilă, administrația, investitori și profesioniști, analizate în detaliu în volumul IX.

Volumul al VIII-lea vine să completeze volumul I consacrat metalurgiei românești, fiind dedicat clopotelor ca bunuri de patrimoniu cultural-industrial. Despre acestea, Teodor Ardelean a vorbit ca „fiind un produs important al turnătoriilor începând cu secolul al XIII-lea, iar lucrarea de față are o deosebită valoare științifică întrucât vizează vechimea și valoarea artistică a clopotelor (numele a fost înserat relativ târziu în textul inscripțiilor de pe clopote, iar locul de turnare a fost consemnat mai târziu)”. De asemenea, vorbitorul a spicuit o parte din comentariul acad. Marius Porumb referitor la volumul VIII din monumentala lucrare „Patrimoniu preindustrial și industrial în România”, care în opinia omului de știință „reprezintă o excepțională cercetare privind clopotele turnate din evul mediu până în prezent în spațiul carpato-danubian.

Sunetul clopotelor a însemnat de-a lungul veacurilor comunicare, rugăciune, veste, bucurie, doliu, pace și înviere. Clopotele fac parte din viața comunităților, a satelor, orașelor și a țării. Pentru credincioși, sunetul clopotelor înseamnă chemare la rugăciune, solemnitatea sunetului marca zilele de sărbătoare, saluta botezul, căsătoria sau trecerea la cele veșnice. Clopotele anunțau cu bucurie victoria lui Iancu de Hunedoara împotriva otomanilor la Belgrad, în 1456, eveniment de importanță majoră pentru întreaga Europă, este omagiat până astăzi, zilnic, la orele amiezii, când clopotele bisericilor din întreaga creștinătate răsună, pomenindu-i pe viteazul voievod român (…) clopotele făurite în atelierele transilvănene sunt lucrări de artă vestite pentru calitatea sonoră, le auzim de secole în clopotnițele bisericilor ardelene, moldovene, oltene sau muntene. O documentare asupra clopotelor din spațiul românesc ne relevă o nuanțată relație în lumea artistică, dar și în cea religioasă, care apropie comunități și oameni dintr-o parte sau alta a Carpaților”.

Fiind invitat să-și exprime câteva gânduri referitoare la obiectul de cercetare, prof. dr. Volker Wollmann a făcut o incursiune a clopotelor ca produs al turnătoriilor, motivând că în primul volum apărut în anul 2010 nu a cuprins date și informații referitoare la acestea, fie din lipsa spațiului grafic, fie a timpului, necesare pentru documentare.

Cu toate că turnătoriile de clopote nu au fost cercetate datorită faptului că meșterii clopotari nu au fost organizați în bresle, nu aveau statute, regulamente, registre de socoteli etc., producția de clopote crește în aria Transilvaniei datorită manufacturilor începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea și va continua progresiv cu secolul al XVIII-lea și mai ales în primele decenii ale secolului al XX-lea. Informațiile referitoare la turnătoriile de alamă sau de oțel care au produs clopote lipsesc, dar aflăm despre existența lor din reclamele comerciale apărute în special în ziare bisericești.

Clopotele sunt prezentate pe localități și ateliere, în ordine cronologică, menționându-se biserica unde se păstrează la ora actuală sau unde au existat cele transferate sau dispărute. Au existat fabrici de turnare a clopotelor la Sibiu, Sighișoara, Timișoara, Arad, Cluj și Cugir, unele fiind folosite pentru industria de război. Au existat informații despre turnătorii de clopote în lucrările de referință ale lui Friedrich Müller (1859), care se oprește în anul 1698, Patary Pǻl (1989) a cărui listă merge până în anul 1711, Benkὅ Elek (2002), a cărui cercetare merge până în anul 1560, Constantin A. Stoide (2015) care publică o listă cu clopotarii din Moldova și Țara Românească până în anul 1822 etc. A menționat că există un singur studiu monografic dedicat unei turnătorii de clopote ce a funcționat în perioada interbelică până la naționalizare care a rămas în proprietatea familiei (cazul firmei „Andreas Paksa” din Sibiu a căror urmași au reușit să salveze o parte din comenzi, facturi și fișa celor mai multe clopote cu referire la destinația, greutatea, tonul, data livrării, valoarea totală a cheltuielilor, toate aceste date tehnice fiind trecute pe spatele fotografiilor strânse într-un album.

De asemenea a vorbit despre o serie de fotografii clopote livrate de celebra firmă „Anton Novotny” din Timișoara, în care apare turnătoria Anton Novotny și echipa (care produce 600 de clopote până în anul 1936, toate având numele lui Anton Novotny înserat pe clopote toate cu destinație pentru biserici).

Unele fonduri documentare au fost studiate pentru aspecte legate de producția clopotelor (utilizarea lor, tehnicile de turnare, credințe și obiceiuri legate deturnarea clopotelor, festivitățile legate de instalarea și sfințirea clopotelor, funcția socială și valoarea lor simbolică, folclorul clopotelor, clopotele și evenimentele laice). Studiul a cuprins și evenimentele legate de distrugerea, furtul sau pierderile clopotelor în Primul Război Mondial sau cele care au fost rechiziționate în timpul mișcării revoluționare din 1848-1849.

Pentru prezentarea turnătoriile de clopote s-a recurs la criteriul cronologic[2] și topografic al acestora. Ca surse de referință au stat la bază câteva sinteze privind monumentele religioase și inventarul lor și evidențele cu bunurile bisericilor întocmite la hotărârea Departamentului Cultelor pe lângă Consiliul de Miniștri, respectiv a lui Mircea Neicov, directorul Direcției de Studii, Documentare și Publicații din perioada 1967-1968. Inventarul Neicov cuprinde 289 volume pentru 278 de localități cu biserici evanghelice. De asemenea Hellmut Klima (preot evanghelic din Turnișor-Sibiu) în anii 1968-1982 care amintește de clopotele bisericilor evangheliste din Transilvania. Totodată, au fost consultate o serie de monografii locale, statistica producției de clopote a marilor turnătorii (Novotny – Timișoara; Hõnig – Arad; Andraschofsky – Cluj, Brașov; Schieb și Kauntz din Sibiu etc. O parte dintre clopotele distruse după Primul Război Mondial au fost înlocuite cu  altele prin ajutorul unor consăteni emigrați la sfârșitul secolului al XIX-lea în America, fiecare al doilea clopot fiind sponsorizat în întregime sau parțial care au creat fonduri speciale. Ex. Sașii emigrați din Batoș (jud. Mureș), iar alții din Buduș, Budacu de Sus, Lelești (jud. Bistrița-Năsăud) au beneficiat de donați în semn de solidaritate cu înfăptuitorii Unirii Transilvania cu regatul României.

Fiind invitat, să ia cuvântul, omul de afaceri Ștefan Blasco managerul firmei S.C. Electrosistem SRL Baia Mare[3] a vorbit despre acest tărâm multietnic care este în România și care uneori poate fi identificat drept unic, specific fiecărei minorități. Referindu-se la producerea clopotelor acesta a ținut să menționeze că acestea se diferențiază după geometria și aliajul folosit la turnare.

Dintre cei care s-au înscris la cuvânt Șasa Nicolici și Nicolae Bud, ambii geologi care și-au canalizat discursurile pe personalitatea polivalentă a lui Volker Wollmann, despre care au amintit că reprezintă un adevărat TEZAUR UMAN VIU care face dovada caracterului excepțional al performerii, fiind implicat activ în acțiuni privind salvgardarea, păstrarea și transmiterea patrimoniului cultural material.

Făcând o introspecție a cărții, prozator, poet, critic și istoric literar, Gheorghe Jurma a vorbit despre turnătoriile de clopote de la Timișoara și Reșița și despre amenajarea primului muzeu înființat în anul 1972 și dedicat locomotivelor[4] cu abur din Reșița. Acesta se află în zona Triaj a municipiului Reșița și are expuse un număr de 16 locomotive din diferite secole, dintre care 14 au fost fabricate la Reșița, iar două în alte părți.

Ideea înființării unui muzeu preindustrial a fost și în atenția conf. univ. dr. Mirela Coman din cadrul Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord, Facultatea de Inginerie, care a reamintit celor prezenți că o parte dintre colegii ei au propus un proiect privind înființarea unui muzeu preindustrial pe platforma Centralei Remin.

Cuvinte laudative la adresa autorului și a etnicilor germani din Maramureș au adresat Lenuța Blotor (care manageriază un atelier de fabricare a clopotelor în localitatea Satulung – Maramureș) și Ioan Denuț (Muzeul de Arheologie Maramureș), care au ținut să-l felicite pe autor pentru acțiunile întreprinse pe palierul colaborării și implicării sale pe palierul patrimoniului preindustrial și industrial din aria județului Maramureș.

Printre cei care au solicitat, să-și expună un punct de vedere a fost au fost prefectul Rudolf Stauder, Walter Uberhard, Clara Sinn, ultimii din partea FDG Maramureș care au accentuat că populația de etnie germană din Maramureș a fost adusă din ţinutul Salzkammergut din Austria Superioară, regiunea Spis (Zips) din Slovacia în vederea exploatării principalelor bogăției (sarea și lemnul) și s-a localizat în localitățile Seini, Băiuț sau Vișeul de Sus.

***********

[1] Materialele publicate în volumele VIII ȘI IX apar sub egida Editurii Honterus, Sibiu, 2020 și 2021, beneficiind de finanțare din partea Departamentului pentru Relații Interetnice din cadrul Secretariatului General al Guvernului României prin intermediul Forumului Democrat al Germanilor din România și Forumului Democrat al Germanilor din Sibiu.

[2] Textul clopotelor a fost copiat cu greșeli și incomplet sau au fost imposibil de descifrat din cauza depunerilor de excremente de porumbei.

[3] Electrosistem grup este o companie privată cu capital 100% românesc specializată în fabricarea paratelor de control și distribuție a electricității controlată de antreprenorii Ștefan Blașko și Roland Kerekes.

[4] Cea mai importantă piesă este locomotiva „Resicza”, este și cea care întâmpină vizitatorii la intrarea în parc. Aceasta face parte dintr-o serie de locomotive construite aici începând cu anul 1872 după un prototip construit la Viena după proiectul lui John Haswell, destinat rutei montane Reșița-Secu. Muzeul Locomotivelor cu Abur din Reșița este o colecție inedită ce ilustrează progresul de aproape un secol al mersului pe sine și cuprinzând locomotive reprezentative pentru evoluția acestei industrii.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: