Responsabilitatea socială a Bisericii faţă de noua generaţie de tineri aflaţi în afara graniţelor României

de dr. Vlad Ioan BONDRE

Conştiinţa socială a Bisericii dobândeşte un caracter misionar, iar responsabilitatea, ca atribut al ei, cheamă noua generaţie de tineri aflaţi în afara graniţelor ţării să se alăture unei împreună-slujiri sau să participe în mod concret la missio Dei. Aplicarea acestei misiuni se vede ca un tot unitar în ceea ce priveşte raportul cu societatea, deoarece, fără responsabilitate, ea rămâne un vid creat între spaţiile istoriei. Fiecare membru al comunităţii devine, în acest sens, un discipol al crezului, care are datoria de a împlini cuvântul lui Dumnezeu. Responsabilitatea Bisericii poate fi definită, aşadar, ca lucrarea permanentă şi sfinţitoare a lui Dumnezeu faţă de coroana creaţiei Sale, dar şi forma ei organică, care trebuie să funcţioneze având la bază propovăduirea cuvântului, lucrarea sacramentală şi activitatea pastoral-filantropică.

Responsabilitatea Bisericii faţă de membrii ei aflaţi în afara graniţelor României se poate identifica, de asemenea, cu raţiuni de ordin terminologic. Conform învăţăturii Preasfinţitului Nifon Mihăiţă, ele sunt dispuse cronologic şi reprezintă rezonanţa glasului Bisericii în societate. Drept consecinţă, prima raţiune se referă la „misiune, care înseamnă trimiterea Bisericii în lume, în vederea extinderii Împărăţiei Cerurilor, care se întemeiază pe propovăduirea Evangheliei (Matei 28,19) şi totodată pe trimiterea văzută a Fiului în lume (Ioan 20,21). Mai apoi, se face referire la evanghelizare, ca proclamare directă şi publică prin cuvânt şi faptă a planului pe care Dumnezeu îl are cu lumea (Efeseni 3,10-11). Se vorbeşte mai apoi despre mărturie, ca exigenţă internă a credinţei şi constă în săvârşirea faptelor bune făcute în numele lui Iisus Hristos. Slujirea devine o cerinţă, iar aceasta înseamnă solidaritate cu toţi oamenii, în lupta lor pentru binele comun, pentru transformarea societăţii. Desăvârşirea acestora se trăieşte în sfinţenie şi pastoraţie, adică acţiunea de a întreţine prin Sfânta Euharistie pe toţi oamenii” (Ioan 6,35; 7,37) ^[1].

Sarcina Bisericii Ortodoxe Române în condiţiile specifice ale societăţii apusene arată că ea trebuie să protejeze membrii şi identitatea acestora de „chip şi asemănare” (Facere 1, 26), preocupându-se şi de transmiterea unui mesaj revelator către noua generaţie de tineri care au părăsit ţara în căutarea unui trai mai bun. Trebuie subliniat faptul că Biserica Ortodoxă Română se îngrijeşte prin intermediul pastoraţiei de toţi membrii ei, mai ales de cei care vor deveni vlăstare rodnice ale Viei celei Cereşti (Ioan 15,5; Filipeni 1,11), dar dificultăţile întâmpinate în desluşirea problemelor noilor generaţii de tineri români născuţi şi crescuţi în spaţiile Occidentului arată că fondul apariţiei acestora este reprezentat de vulnerabilitatea, independenţa, pluralitatea crezurilor occidentale. La toate acestea, după părerea părintelui profesor Mihai Himcinschi, se adaugă modernitatea, care „reprezintă un fenomen însemnat, deoarece produce schimbări esenţiale de atitudini personale. Ea reuneşte diferite mişcări de secularizare şi raţionalizare”^[2].

Trebuie luat în considerare faptul că responsabilitatea Bisericii implică contextul misionar al vremurilor actuale. Dacă în vremea Mântuitorului erau aproximativ 250 milioane de necreştini, estimările actuale duc către 5 miliarde, însemnând un număr de aproximativ 15% creştini^[3] din întreg numărul populaţiei. Sub aceste estimări de ordin sociologic trebuie evidenţiat caracterul sacru şi profan al timpului şi spaţiului, definind cadrul în care omul îşi desfăşoară activitatea. Natura omului şi-a pierdut valenţele sacre odată cu păcatul, iar restaurarea constă în propria trudă de regăsire interioară. Din păcate, parcursul nu este unul lin, ci devine presărat de atemporal sau de profan. Aceste modalităţi de a fi ale omului înglobează imanentul şi transcendentul, iar Adevărul este tija care susţine cele două talere ale balanţei. Un lucru este sigur, acela că omul e condus pe drumul vieţii lui de fideitate, care, vrând să unească năzuinţa sufletului cu dorinţa trupului, are nevoie de o confirmare. Lipsa confirmării conduce la discrepanţa vremurilor de azi, de aceea slujirea a doi domni implică trădarea unuia sau a altuia (Facere 3,13).

Restabilirea omului sau căutarea Sensului absolut şi autentic se face prin educaţie. Fixând în dorul stării paradisiace a omului toată puterea, Biserica Ortodoxă Română se arată a fi responsabilă faţă de membrii ei aflaţi în diaspora tocmai prin lucrarea permanentă de predare a învăţăturilor de credinţă. Biserica alcătuieşte un proiect de lecţie duhovnicească de predare-asimilare a crezurilor, deoarece prin educaţie se poate ajunge la faza primară a universului – puritatea. Reuşita cere puterea exemplului, iar acest exemplu îşi are fundamentul în Sfânta Scriptură (Iov 6,24; Isaia 1,17; Ioan 6,45) şi în glasul epocii patristice. Tinerii aflaţi în afara graniţelor ţării au cea mai mare nevoie de educaţie, pentru a dezvolta în sine puterea cuvântului şi a faptei, de aceea, conform Sfinţilor Părinţi, datoria Bisericii şi a societăţii este „să învăţăm pe tineri învăţătura fricii de Dumnezeu… Copiii noştri să aibă parte de creşterea cea întru Hristos; să înveţe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu şi ce poate dragostea curată în faţa lui Dumnezeu; să înveţe că bună şi mare este frica de Dumnezeu şi că mântuieşte pe toţi cei care trăiesc cu cuvioşie în Dumnezeu, cu cuget curat”^[4].

Modul în care educaţia trebuie să fie raportată la persoană se face prin modul de transmitere a stimulilor către receptor. În consecinţă, se solicită o cercetare amănunţită a evenimentelor ce se petrec în faza prenatală a fătului. Multe dintre reacţiile şi firul sentimentelor ce străpung raţiunea şi sufletul mamei se inoculează ca o sămânţă în conştiinţa celui ce se va maturiza^[5]. Rodul acestei seminţe se vădeşte, asemenea Pildei Semănătorului, prin pământul prielnic pe care ea se poate dezvolta. Locul în care sămânţa cea bună a căzut reprezintă o analogie a triunghiului formării religioase, care are în componenţă familia, şcoala şi Biserica. Rodul apare doar prin strădania de a îngriji ceea ce este deja încolţit în conştiinţa omului.

Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe Române faţă de creştinii ortodocşi din diaspora subliniază faptul că ea prezintă o atitudine riguroasă de a chema oamenii la adevăr şi credinţă, oferind cele necesare în lupta cu răul „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (II Timotei 3,17). Privitor la aceasta, Vinay Samuel şi Chris Sugden afirmă că „transformarea omului este opera lui Dumnezeu care ne angajează şi pe noi la transmiterea adevărului”^[6].

Paravanul pe care societatea apuseană îl pune în calea dezvoltării duhovniceşti a tinerilor români determină Biserica să ia o atitudine fermă în acest sens, iar direcţia spre care se îndreaptă lupta ei cea bună este nestorianismul modern. Prima formă a nestorianismului punea sub semnul întrebării unirea firilor în chip real, afirmând că în Iisus Hristos există două persoane: persoana divină şi umană a Mântuitorului Iisus Hristos, înţelegându-se astfel că Dumnezeu Tatăl ar fi avut doi fii^[7]. Nestorianismul modern nu face altceva decât să prelungească ideea, din care elementul creştin este scos, Dumnezeu rămânând doar un principiu de urmat şi nu de adorat. Urmarea lui Hristos ca lider spiritual şi nu ca principiu absolut se poate înţelege prin sintagma Da! – pentru Iisus, Nu! – pentru Biserică. Aspect care ridică ancora sentimentului de dor paradisiac din ungherele sufletului şi lasă de înţeles faptul că omul poate participa la viaţa spirituală, fără a se pocăi de păcatele săvârşite, ceea ce reprezintă o anomalie.

Pentru cadrul social extern, pentru societatea postmodernă, responsabilitatea nu mai reprezintă asumarea unei sarcini, aspect care pare să contravină respectării obligaţiilor morale. Pe baza acestei neglijenţe sociale, Biserica Ortodoxă Română doreşte să se arate ca o susţinătoare a noilor generaţii de tineri, să-i călăuzească, să le ofere posibilitatea de a trăi adevărul în mod liber. Pentru o astfel de reuşită, Biserica îi cheamă pe tineri la dialog. Acesta se deschide sub forma unui catehism, care se traduce într-o împreună-lucrare prin care mesajul revelator să fie cu adevărat înţeles şi trăit. Desigur, deşi tentaţi să abdice, datorită rigurozităţii, tinerilor li se transmite că pentru a cunoaşte tainele lumii acesteia ei trebuie să depună un efort susţinut pe măsura dorinţei lor de a ajunge cât mai repede la un rezultat pozitiv.

Pentru ca reuşita unui program misionar universal să fie garantată, Biserica trebuia să-şi prezinte învăţătura într-un mod deplin, drept pentru care anii 1970-1975 au reprezentat pentru lucrarea misionară a Bisericii un punct de plecare în ceea de priveşte evanghelizarea popoarelor unde nu erau trimişi misionari. Deşi Biserica avea un număr mare de adepţi, doar 1 din 5 necreştini acceptau învăţătura Evangheliei. Biserica şi-a reorientat gândirea pentru a evangheliza popoarele necreştine şi a abordat o concepţie modernă^[8], văzută prin prisma unor programe de integrare care se adresează, în primul rând, tinerilor. Problema care s-a ivit imediat a fost aceea a trimiterii misionarilor în diverse spaţii culturale. Deşi evanghelizau peste 500 de oameni cu eforturi minime, tot nu era suficient pentru ca mesajul Evangheliei să pătrundă adânc în sufletul auditoriului. Potrivit lui Steve Saint, soluţia găsită pentru rezolvarea problemei a fost sinonimă cu cea pe care Mântuitorul Iisus Hristos a folosit-o în misiunea Sa – aceea de a trimite ucenici, care, prin exemplul lor propriu, să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu şi să determine şi alţi membri ai comunităţilor să participe la misiunea de propovăduire^[9].

Deşi în studiul său John Piper susţine ideea conform căreia misiunea nu este scopul final al Bisericii, ci cultul sau religia^[10], aceasta este necesară, totuşi, transmiterea adevărului revelat. În viziunea misionară, cultul şi învăţătura de credinţă mântuitoare revărsată peste membrii Bisericii reprezintă o manifestare care trebuie să aibă un caracter veşnic, dar iată că la toate aceste aspecte se adaugă caracterul pragmatic al Cincizecimii, care, potrivit părintelui profesor Gheorghe Petraru, „împărtăşeşte acelaşi har al Duhului până la vremea arătării Mântuitorului pe scaunul de judecată”^[11].

În lucrarea misionară pe care Biserica Ortodoxă Română o desfăşoară în lumea întreagă, nu trebuie omis faptul că energia postmodernităţii reprezintă o oprelişte pentru aceasta. În răspunsul pe care Biserica încearcă să-l dea postmodernităţii care pune accentul pe ştiinţă în detrimentul credinţei, se poate observa, din păcate, că doar cultura mai poate afirma creştinismul ca adevăr şi valoare. Afirmaţia corespunde cu gândirea lui Paul Hiebert, care prezintă în studiul său The Gospel in Human Contexts – Anthropological Explorations for Contemporary Missions transformarea la care este supus omul postmodern. El afirmă că „omul nu trebuie să poarte mantia avocatului lui Dumnezeu, ci trebuie să-şi îndeplinească doar rolul de martor al Adevărului”^[12].

Cu toate acestea, nota concludentă a elementelor misionare se formează pe temeiul capacităţii Bisericii de a propovădui în mod constant Adevărul Absolut. Sarcina şi responsabilitatea Bisericii reprezintă pentru societatea postmodernă o oprelişte în calea dezvoltării sale inepte şi imorale datorită numărului însemnat de adepţi. Încercarea societăţii postmoderne de a lupta împotriva Evangheliei, mărturiei, slujirii, sfinţeniei şi pastoraţiei creştine este zadarnică, deoarece Biserica şi-a format un profil misionar de neclintit care va salva în permanenţă noile generaţii de tineri de la adevăratele dezastre pe care societatea contemporană le va produce.

[1] Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină – Curs pentru uzul Facultăţii de Teologie. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura ASA, 2005, pp. 13-15.

[2] Mihai Himcinschi, Biserica în societate – Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2006, pp. 20-21.

[3] Harvie M. Conn, Eternal word and changing worlds – Theology, Anthropology and Mission in trialogue, New Jersey, P & R Publishing, 1992, p. 213.

Se poate observa un regres al numărului de creştini din motive politice, economice şi sociale. Fapt care se datorează şi lipsei actelor de cult specifice creştinismului. Dacă în ţările lumii a treia există un progres al celor care văd creştinismul ca pe o sursă de izbăvire sufletească, Occidentul s-a îndepărtat de sorginţile creştine.

[4] Ioan Bursuc, „Tinerii şi tinereţea în operele Sfinţilor Părinţi”, în Solia, nr. 80/2005, p. 19.

[5] Sfinţii Părinţi ne învaţă despre puterea gândului care se transmite ca stare fătului, deoarece are loc o trecere din conştient în subconştient, fenomen care poate influenţa orice decizie sau acţiune a acestuia de mai târziu.

[6] Vinay Samuel, Chris Sugden, Mission as Transformation – A theology of the whole gospel, Oxford, Regnum Books International, 1999, p. 275.

[7] Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. 1 (1-1054). Ediţia a III-a revizuită şi completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 342.

[8] John Piper, Să se bucure popoarele. Traducere în română de Tabita Chiş, Oradea, Editura Cartea Creştină, 1998, pp. 203-204.

[9] Steve Saint, The Great Omission – Fulfilling Christ’s Commission Completely, Seattle, YWAM Publishing, 2001, pp. 45-49.

[10] „Atunci când zilele se vor sfârşi, iar cei aleşi vor fi în faţa tronului lui Dumnezeu, misiunea nu va mai fi. Ea este necesară temporar, dar cultul rămâne pe veci. Cultul este scopul misiunii, iar aceasta începe şi se termină în închinare şi adorare”. Vezi John Piper, Let the nations be glad! The supremacy of God in Missions, Michigan, Baker Books, 1993, p. 11.

[11] Gheorghe Petraru, „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată făptura…” – O istorie a misiunilor creştine, Iaşi, Editura Sf. Mina, 2013, p. 335.

[12] Paul G. Hiebert, The Gospel in Human Contexts – Anthropological Explorations for Contemporary Missions, Michigan, Baker Academic, 2009, pp. 125-126.

* Fragment din articolul Consideraţii misionare actuale în diaspora românească, publicat în BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS, an XXIX, nr. 2 (57), decembrie 2021, Revista Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare, p. 90, și poate fi citit integral accesând următorul link:

https://www.bibliotecamm.ro/septentrionalis/revista_bs_57(2021).pdf.