O învățătoare și un preot au făcut casă bună împreună

de Maria GÂRBE

Familia preotului Vasile Marinca s-a stabilit la Cicârlău în anul 1952 și a locuit acolo peste 20 de ani. O familie de intelectuali, oameni cu carte, harnici și gospodari. Repede au devenit de-ai locului, cicârlăuani sadea. Familia era formată din 6 membri: părinții – preotul Vasile Marinca și preoteasa, învățătoarea Rozalia Marinca – și cei patru copii. O familie frumoasă. Amintindu-mi de învățătoarea mea, am pornit rândurile de față. Apoi am constatat o coincidență care m-a surprins. Cei doi soți s-au născut în septembrie și au părăsit această lume iarna, doar că în ani diferiți. O fi fost una dintre tainele ascunse ale naturii, unul dintre secretele fericitei căsnicii?

17 ani a slujit preotul Marinca în localitatea maramureșeană Stremț, de unde frământările acelor vremuri l-au obligat să plece, spre regretul locuitorilor. „De ce pleci, părinte?”, l-au întrebat sătenii, „nu vrei să fii cu noi în același Rai?” Dar familia a plecat și s-a stabilit la Cicârlău.

În primii ani au locuit în casa parohială. Apoi și-au făcut gospodăria lor: o casă, curte, păsări pentru carne și ouă, familii de albine pentru miere. Preotul era bun prieten cu albinele, pe care le iubea și le îngrijea cu sfințenie. Creșterea albinelor a fost dusă mai departe de fiul Traian, iar acesta, cadru didactic fiind, a transmis-o elevilor. Aflu peste ani de la fiica mai mică a preotului că albina a fost declarată patrimoniu național.

Slujbele religioase oficiate de părinte erau emoționante, predicile pline de înțelesuri spirituale și dătătoare de liniște sufletească. Nepotul fătului de la biserică, de-atunci, își amintește de o discuție a părinților lui cu vecinii, care apreciau vocea plăcută a preotului. În puținele ore de religie susținute de el cu copiii (pentru că acestea au fost întrerupte oficial) a încercat să ne pregătească pentru viață, îndemnându-ne nu neapărat spre supunere în fața sorții, ci orientându-ne după cum zicea Seneca: „Cea mai mare comoară este să știi să fii fericit cu puțin, fiindcă puținul nu-ți va lipsi niciodată”.

Preotul Marinca (n. 20 septembrie 1908 – m. 6 februarie 1973) și-a iubit familia, a iubit copiii și animalele, în special albinele, dar și matematica. Iată că în luna septembrie a acestui an se împlinesc 114 ani de la nașterea lui. Aveau câine, pisică, albine. Și, lucru mai rar întâlnit, după decesul părintelui, animalele dragi lui, la scurt timp, toate au murit sau… l-au însoțit în cealaltă lume.

Despre doamna învățătoare numai de bine. Când spun asta nu mă gândesc doar la modelele din literatură, cum ar fi chipul Domnului Trandafir al lui Mihail Sadoveanu sau cel al lui Bădița Vasile din „Amintirile…” lui Ion Creangă.

Acum mă gândesc la doamna preoteasă Rozalia Marinca, de la nașterea căreia în 2022 se-mplinesc 110 ani (n. 22 septembrie 1912– m. 3 ianuarie 2000). A trăit 88 de ani și a îndrumat generații de copii de-a lungul a 38 de ani. Am avut norocul să fac parte dintr-o generație pregătită de ea. Mai mult, am avut șansa să fiu colegă de clasă, o vreme chiar de bancă, cu „Smărăndița Popii”, vorba lui Ion Creangă. Care peste ani a ajuns doctor în chimie.

Școala Generală din Cicârlău, clasa a IV-a, înv. Rozalia Marinca.
Primăvara anului 1960.

Ce-mi amintesc despre doamna învățătoare? Fața ei, vocea hotărâtă, severă uneori dacă împrejurările o cereau, rigoarea muncii, conduita profesională.

Prin statutul ei de preoteasă, familistă convinsă, o persoană respectată în societate, cu o personalitate puternică, doamna Marinca repede a ajuns la sufletul copiilor, dar și al părinților. Atât în viața personală, cât și în relațiile sociale a promovat puterea și unitatea familiei, rolul școlii și al bisericii ca un triunghi de sprijin pentru reușită-n viață. În acei ani de după război și vremuri grele, pe lângă orele din programa școlară, doamna învățătoare a participat și la acțiunea de alfabetizare a oamenilor mari. Adică a celor care, din varii motive, născuți sau crescuți în timpul războiului, nu știau să scrie și să citească.

Nu era o navetistă grăbită. Încerca să ne învețe de toate, cum scria Nina Cassian în 1974 într-o poezie din volumul „Între noi, copiii”: „Ce se adună şi ce se scade, / cine-i rău şi cine-i cumsecade, / ce se-nmulţeşte şi ce se împarte, / ce e o poză şi ce e o carte”.

În orele de la clasă a pus accent cu prioritate pe logica matematică, pe tabla înmulțirii, pe scrierea caligrafică, pe despărțirea în silabe și o exprimare corectă literară.

Simțind mersul lucrurilor în dezvoltarea societății, îndemna sau măcar sugera părinților „că ar fi bine…” (asta era vorba ei), acest „bine” fiind motivat ca să-și lase copiii la școală. Îi plăcea și avea puterea să observe fiecare copil în parte. Ea credea în teoria că orice copil are un talent, o preocupare, o îndemânare care poate fi dezvoltată, susținută, motivată. O motivare rațională. Dacă copilul nu se arăta vrednic de o facultate, doamna învățătoare sugera o școală profesională sau cel puțin însușirea unei meserii. Pentru că în viață e bine să-i dai omului nu un pește cu care să-l hrănești o zi, ci mai degrabă să îl înveți să pescuiască și așa îl vei hrăni pentru toată viața. Acest îndemn cred că l-a formulat Andrew Carnegie, considerat la 1901 omul cel mai bogat din lume. Iar în zilele noastre medicul psihiatru și scriitorul Ion Vianu, la cei peste 80 de ani, a concluzionat astfel: „Dacă aș mai avea energia de a duce o luptă politică, aș milita pentru înscrierea unui articol în Constituție care să proclame inteligența drept principala bogăție naturală, demnă de atenție și protecție. Nu este admisibil să irosim inteligența și creativitatea copiilor noștri”.

Învățătoarea Marinca nu neglija orele vocaționale: pe cele de muzică sau de lucru manual. Toată clasa am învățat (unii știam și din familie, depindea și de îndemânarea personală) să împletim în trei, apoi cu fire mai multe. Mai întâi am împletit fâșii de pănuși. Lingurile și farfuriile le-am făcut din pipirig. Solnița, avionul, pantalonii și cămeșa din coli de hârtie. Apoi am trecut la împletit și croșetat de-adevăratelea, nu de-a joaca: mănuși, ciorapi, fulare, cusut cu acul și altele, preocupări care ne puteau și chiar ne-au fost de folos în viață. Pentru că piața de confecții era altfel în tinerețea noastră, mai puțin ofertantă decât azi. Dar și astăzi, cu multele oferte ale comerțului, mai sunt produse lucrate manual, doar că sunt sau se numesc… handmade.

Prin comportamentul personal, prin întreaga atitudine pedagogică ne-a învățat despre unitatea unui colectiv sau cum să ne soluționăm conflictele apărute, ca să mă opresc doar la aceste exemple.

A fost plăcut surprinsă când ne-am întâlnit peste ani și i-am spus că sunt bibliotecară. Și am trecut în revistă împreună multele ocupații, profesiile și realizările foștilor ei elevi. Se bucura să-i știe așezați la casele lor și cu rost în viață.

Copii de preot fiind, pentru niciunul dintre cei patru fii ai familiei Marinca începutul drumului intelectual n-a fost ușor. Dar au depășit cu bine obstacolele. Pe cei patru copii ai familiei și pe urmașii lor soarta i-a așezat, vorba ceea, în patru zări, dar toți și-au găsit rostul în viață, și-au adaptat destinele după sfaturile primite și după exemplul părinților. Mama a fost liantul care a știut să păstreze unitatea familiei. Cât timp a trăit, a organizat anual cel puțin o întâlnire, un consiliu de familie la Baia Mare.

Cornelia, născută în 1937, se situa ca șefă de promoție la Facultatea de Științe Economice, dar vitregiile vieții au dus la întreruperea studiilor.

Ghiță, născut în 1940, a devenit actor și, mai târziu, profesor de arta actoriei, transmițându-și talentul fiicei Anamaria Marinca, laureată a premiilor BAFTA și Palme d’Or.

Traian (n 1938 – d. 2020) a fost cel care a dus mai departe misiunea de dascăl a mamei. A fost profesor și director la Școala Generală pentru Copiii cu Deficiență din Gârdani. Iar prin ineditul activităților desfășurate în acele vremuri a devenit o legendă vie. Și el a fost șef de promoție. Dar mai departe nu și-a dorit avansări în grade sau trepte de salarizare pentru sine. Toată experiența didactică și timpul lui au fost dăruite acelor copii cu probleme și afecțiuni funcționale de la Școala Specială din Gârdani. Activitatea lui intră la ceea ce numim realizări adânci. S-a sfătuit și a fost ajutat de învățătoarea Marinca, mama lui, care s-a bucurat să împărtășească din experiența ei având inițiative și metode didactico-pedagogice inepuizabile. Îmi spunea un cadru didactic din generația lui că Traian a reușit să clădească acolo un întreg imperiu. Copiii și părinții lor îl divinizau pentru toate câte-i învăța și pentru posibilitățile create.

În fața școlii exista o alee cu castani și el a construit acolo o căsuță. Pe un lot agricol experimental a făcut clasă de științele naturii între doi copaci, la marginea pădurii. Școala se gospodărea singură, iar copiii erau inițiați și antrenați la toate activitățile gospodărești. Aveau o holdă, creșteau porci, vacă cu lapte, stupi de albine. Profesorii și copiii au fost învățați să le îngrijească, să le crească și să se bucure de rezultate și de produsele obținute, care erau valorificate la cantina școlii. Și asta se-ntâmpla în plin sistem socialist. A organizat întreceri între două clase pe diferite teme, creații proprii ale copiilor. Uneori rezultau adevărate eseuri. Drept răsplată îi întreba simplu și necondiționat ce-și doresc (fără a se gândi la riscul promisiunii irodiene). Una dintre preferințele exprimate de copii a fost să meargă la Baia Mare să vadă un film. Și i-a dus. Nu s-a abătut niciodată de la promisiunile făcute. În fiecare săptămână câte o grupă de fete de exemplu erau gazde și se pregăteau pentru a primi musafiri: făceau curățenie, pregăteau mâncarea, făceau cafeluța și încheiau ziua cu servirea musafirilor, aranjarea veselei, a tacâmurilor. Așa cum într-o familie copiii sunt pregătiți pentru când vor fi mari, să poată face față provocărilor, să știe să facă de toate. Era vorba de claritatea pe care ți-o dă învățarea de la școală. Într-un an, el și școala pe care o conducea au fost provocați să participe la festivalul care se desfășura atunci în țară pe mai multe planuri. Pentru asta au pregătit un spectacol unic, dar mai ales neconform cu „recomandările primite de sus”. Recomandările se refereau la organizarea unor activități prin care să fie lăudat conducătorul țării. Unii dintre noi ne amintim că era moda cultului personalității. După cum își amintește profesorul Vasile Leschian, au făcut un adevărat text-scenariu original, valorificând la nivel de scenă ideile miturilor fundamentale românești, cu texte preluate, dar și prin contribuții personale. Cele două trupe de interpreți – trupa de adulți și trupa de copii – au realizat mai multe spectacole de valorificare scenică a folclorului, a miturilor fundamentale ale folclorului românesc, cele definite de G. Călinescu în „Istoria literaturii române”: mitul Dochiei, al constituirii poporului român; mitul mioritic (din balada „Miorița”, care simbolizează existența pastorală a poporului român, atitudinea strămoșilor noștri daci cu privire la viață și moarte); mitul estetic al jertfei pentru creație durabilă (balada „Mănăstirea Argeșului”) și mitul erotic al Zburătorului. Au realizat un text și o interpretare ca-n teatrele antice în spațiul amfiteatrului în aer liber al Școlii Speciale din Gârdani. Eforturile au fost încununate de succes și s-au calificat la etapa națională a festivalului-concurs, fiind răsplătiți cu Premiul întâi. Apoi a organizat colocvii pe marginea spectacolelor amintite, cu participarea unor personalități culturale, ziariști locali și corespondenți naționali, printre care amintim numele actualului prof. univ. dr. Mihai Coman. La rândul lui, a participat la reciclările organizate de Ioan Alexandru.

Peste ani, profesorul Marinca s-a întâlnit pe stradă cu cea care, în spectacolul amintit, a interpretat-o pe „măicuța bătrână/ cu brâul de lână” din balada „Miorița”. Aceasta era cu un copil în brațe. A căzut în genunchi, i-a mulțumit profesorului ei pentru toate câte i-a învățat și i-a spus că niciodată n-a fost atât de fericită ca atunci când a interpretat acel rol. Am mai spus-o și altădată, iată câte forme de recunoștință și mulțumire poate lua Premiul Nobel în viața unui om.

Închei cu prezentarea mezinei familiei, Cecilia, care este doctor în chimie și care și-a desfășurat activitatea ca cercetător științific în cadrul unui institut al Academiei Române și cadru didactic asociat la universitate, având colaborări cu institute similare din țări cum sunt Ungaria, Japonia, Cehia, Rusia. Are o bogată activitate publicistică și a făcut parte din comisia de susținere a doctoratelor.

Aceasta a fost povestea învățătoarei și a roadelor muncii ei de-o viață. Descrierea s-a oprit mai mult asupra propriilor fii, dar ne putem imagina și devenirea foștilor ei elevi cărora le-a deschis drumul spre viață, mulți dintre ei fiind absolvenți de studii superioare…

Și câte ar mai fi de spus.

Școala Generală din Cicârlău, clasa a I-a, înv. Rozalia Marinca (în centru) și înv. Emilia Vinț. Toamna anului 1956.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: