IN MEMORIAM Dumitru Rusu, Dumitru Fânățeanu, abia acum… și pentru Ion Burnar și Ioan M. Mihai!

de Vasile BELE

„Pentru atunci când din timpul prezent vom cerne amintiri rătăcite puse cunună de smarald în clepsidra de vise”. (Vasile Bele)

Plecat-ați
spre înălțimi de cuvinte
să înveșniciți
albastru necălcat
al cerului,
La noi, e toamnă
– o toamnă tristă
dar plină de rod,
Se scutură frunza
și anotimpul cerne
amintiri pentru un viitor
rupt din veac…

Amintirile culese
strigă umbra cernută
dintr-un izvor de mir,
Răspunsul este mereu
același – în tăcerea zorilor
în tăcerea nopților
în trecerea prin asfințitul
altui timp – unul sărac,
Neuitarea și nemurirea
trec podul peste vremuri
și se uită spre tine Cer
care i-ai primit
mult prea repede…

Azurul plânge umbra curcubeului
iar stânca își adună culoare
dintr-un gând
rămas în pribegie,
Florile de crin alb
din privirile de stele
își ascund tăcerea
răstignită.
Toamna și bruma
s-au îmbrăcat în lacrimi
care-și urmează rostul
prin iluzii și clipe de speranță târzie,
Tristețea văd că a făcut floare
am să o botez
(cu de la mine putere!)
Floare-de-nu-mă-uita!
pentru a-mi ascunde lacrima
rătăcită printre picuri…

Drum lin, spre stele și îngeri!

********************

De-a fi să fie…

De-a fi să fie… lasă-ți gândul
să rătăcească în amintiri viitoare
prin lumină și cuvânt netulburat
prin zăpezi cernute
și prin colțuri de vânt,
Abia atunci vei înțelege
limpezimea izvorului și verdele-miracol
din privirea unui sărut…

De-a fi să fie… cerne-ți lumina
adună culoare și pune stânca
lângă tine anotimp de vise
trăiește fiecare răsărit
iubește fiecare bob de rouă,
Abia așa vei găsi gândul
rebel așezat în suflet de rugăciune
între două plecări
și o gară părăsită
rămasă în tristețea plecării
ultimului tren…

De-a fi să fie… culege macii
și-i pune în cunună înveșnicită
lasă culorile de umbră
printre picuri de ploaie
să trăiască cu speranțe pierdute,
Abia atunci întoarce-ți privirea
și sărută țărmul celălalt
vei vedea ce frumos curge zborul
izvorului de lacrimă…

De-a fi… să fie!