Viețuirea în speranță

de prof. Petronela APOPEI

„Numai speranță multă încarcă / Timpul meu solitar în universul gol, lipsit de lacrimile luminii.”, scrie cu speranța însinguratului Mihai Epli la începutul volumului de versuri „Lacunele speranței”, apărut în Colecția Poesis a Editurii „eCreator” din Baia Mare.

Într-o „lume improprie visului și poeziei” (Ioan Romeo Roșiianu) sufletele sensibile se înghesuie în cămăruțe tainice, ducându-și crucea departe de ochii răi ai lumii. Rareori, câte unul caută ieșirea, fugind în universul cald al poeziei, încercând să tragă un semnal de alarmă către semeni. Așa și autorul acestui volum care bate la porțile poeziei și își pune sufletul pe tavă prin versuri, sperând că solitudinea sa va genera o oază de lumină.

Constituit din șase părți, volumul de față se referă la diferite aspecte ale vieții sale, scrierea reflexivă fiind baza acestuia.

Oamenii sunt cei care trebuie să stea lângă oameni, ei nu s-au născut pentru a fi singuri, dar viața este de cele mai multe ori nedreaptă. Lumea strâmbă, cu meschinăriile ei este un mod sigur de însingurare și transcendere în lumea îngerilor, a visului, a nădejdii de mai bine.

În prima parte, de „Emoții și simțiri”, atenția lui Mihai Epli este îndreptată către un „Înger cu ochii albaștri” („Pe cerul albastru îți scriu o poezie / Cu razele soarelui ce îți luminează chipul / În biroul meu nu am găsit o foaie de hârtie / Și din motive de eternă iubire / Am uitat unde mi-am pus pixul”) care îi aduce fericire („Bucuria mea / A născut o ploaie de stele / Luna și soarele / Îmi sărută melancolia / Ele plâng alături de mine / Cu lacrimi purtătoare de fericire” – Sunt fericit).

Acest înger îi oferă bucurii („Când am călătorit printre stele / Să îl întâlnesc pe Demiurgul ce a creat toate / Am întâlnit o ființă angelică / Melancolică și înlăcrimată / Ea / Când plângea pe pământ cu lumină ploua / Căci ochii ei căprui nu puteau îndura / Pentru eternitate singurătatea.” – Povestea unui înger) în „Viața mea cu bucurii și melancolii” („Cu bune și cu rele trec solidar peste toate”), însoțit de „un dor de tine” („de ochii tăi căprui ce strălucesc”), de acel înger căruia nu pregetă să îi scrie o „Scrisoare către o floare de crin” („Prin multe am trecut în lipsa ta / Să știi, floarea mea de crin, că sunt fericit”).

Iubita e un înger, dar și el se simte „ca un înger pierdut / Rătăcit printre stele / Iubito, doar pe tine te caut / În întunericul uitat de lumină” („Rătăcit printre stele”), dar mereu „Rătăcit în privirea ta”. „Raiul” îngeresc al lor este și mai vesel, dar și mai trist, însă fiind împreună totul e bine.

Al doilea capitol, „Pandemice” începe tot cu „iubita” pentru care s-a rugat cu „Lacrimi de melancolie” la Bunul Dumnezeu („În zilele astea am să îmi revăd iubita / E sănătoasă, că Dumnezeu mi-a ascultat ruga. / Dintr-odată mi-a trecut eterna îngrijorare / Inima îmi bate intens și sufletul nu mă doare.” – Dumnezeu mi-a ascultat ruga) la care se roagă mereu („Cu capul ridicat spre cer / Mă rog azi la Cel de Sus) și pentru bine și liniștire a lumii dezlănțuite.

În „Anotimpurile iubirii” atenția sa este îndreptată către aceeași forță călăuzitoare ce îi bântuie sufletul („Singur și melancolic / Aștept să ningă iar / Cu gândul la zăpadă / Sufăr și plâng solitar” – Cuget la zăpadă) și atunci când „Ninge printre stele” („Strălucește natura / Așteptând de mult neaua / Ce a purificat sufletul ei frânt”) sau când o „Ploaie de vară” („Natura plânge / Lacrimi cristaline cad pe pământ / Supărat, soarele strălucește”) face să apară un curcubeu.

Un alt capitol este cel al „Acrostihurilor”, primul dintre ele fiindu-i dedicat mentorului său Ioan Romeo Roșiianu care a creat o întreagă lume minunată din „eCreator”, legând prietenii durabile, debutând și promovând o mulțime de doritori de frumos („Roșiori de Vede este / orașul talentelor literare, / mentorul meu în poeziile de calitate / eterna mea prietenie cu eCreator / onorata colaborare cu o editură internațională // Ioan Romeo Roșiianu creează o altă lume / onirică în scrisorile sale epistolare / atinge cu un mesaj sublim cititorii de poezie / navigând între vis și realitate. // Recunoscător sunt că am de la cine învăța / oglindit de sfătornicirea și prietenia ta, / șiruri de idei nu pot exprima / infinita compasiune din sufletul tău rănit / iubitor de oameni și de familie la nesfârșit / azi te ridici în picioare, dar mâine poate cazi / niciodată nu uita că prefăcuți și bastarzi / umple-vor pământul din antichitate până azi.”) acestuia urmându-i și altele.

În „Vocația prieteniei” sunt evocate mai multe figuri reprezentative pentru autor: familia („Cea mai pură dragoste / O găsesc mereu în familie”), în „Prieteni cu suflet” („Prietenii adevărați / Mă veghează la orice pas”), Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, profesori („Literatură veche”), minunata „Mamă” („Mamă, / Ochii tăi albaștri încarcă / Inima mea goală cu speranță”), părinții, „Titanii la fileu” (Știința Baia Mare), Dragomir Ignat și alții. Cu nostalgie privește în sufletul său în care mama deține locul central („Lacrimile din mine te sărută / La mormântul tău aprind o lumânare / Aștept să fiu sărutat de lumină / Pe taverna goală inima mă doare. // Acum eu sunt aici, dar tu ești acolo / În raiul care îmi veghează pașii, / Suspin de dorul tău și mă simt solo / În universul ochilor tăi albaștri.” – Mamei).

Ultima parte, „Credință și suflet” este dedicată țării („România mea dragă”), lui Eminescu („Nemuritorul Eminescu”), Domnului Hristos („Mântuitorul”), lui Nichita Stănescu, revenind la același motiv al îngerului, în final.

Încărcat de sentimente frumoase, condus de aripile îngerilor săi, Mihai Epli își exprimă emoțiile și sentimentele prin intermediul versurilor, considerându-se un „Solitar astă-noapte” („Lacrimi de lumină / Azi-noapte inundă / Sufletul meu solitar / Melancolia naturii / În lipsa ta încarcă / Cerul cu stele măslinii / Ce se trezesc sub clar de lună.”), într-un mod simplu, confesiv.

Aflat la începuturi, Mihai Epli pășește pe drumul sinuos al poeziei, speranța fiindu-i ultimul liman.

Mihai Epli