„Fotografia – document etnografic”

Pentru a onora Ziua Culturii Naționale, Centrele Judeţene pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din Satu Mare și Cluj și-au dat mâna într-o primă colaborare interjudețeană menită să promoveze frumusețea satului românesc și a tradițiilor sale. Astfel, Concursul național „Fotografia-document etnografic” (F-DE), proiect clujean de amploare, va fi prezentat în Satu Mare la invitația centrului cultural din localitate, în perioada 17-31 ianuarie 2022. Expoziția va fi găzduită la Galeria de Artă a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (strada Mihai Viteazu, nr.32), deschiderea având loc luni, 17 ianuarie 2022, ora 14.00, în prezența reprezentanților celor două instituții.

Peste 60 de fotografii etnografice selectate pentru ediția a XVIII-a a Concursului F-DE, alături de cele 11 imagini laureate ale ediției, vor purta publicul sătmărean prin satele noastre aflate la început de mileniu. Unele din aceste comunități își păstrează tradițiile și un mod de viață specific, din inerție, altele prin eforturi, conștiente de moștenirea pe care nu trebuie să o lăsăm să piară.

Artiștii fotografi, care compun tabloul ediției 2021, provin din România, Polonia și Serbia:

Pianistul maramureșean, CADMIEL BOȚAC, la ceas aniversar

La 25 de ani, Cadmiel Boțac este una din marile speranțe ale pianului. 

S-a născut la 16 ianuarie 1997, în Sighetu Marmației.

Cadmiel este un nume special, din Biblie, iar personajul a fost un muzician în templul lui David. Numele Cadmiel are mai multe semnificații, dar cea mai importantă e: „Cadmiel – Slujitorul lui Dumnezeu”, „Cadmiel – Răsăritul lui Dumnezeu” (Moldoveanu, Nicolae, Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte rare, Bucureşti: Editura Casei Şcoalelor, 1995, p. 81). Cu siguranță, Cadmiel a fost un om dedicat lui Dumnezeu, dat fiind faptul că personajul era nelipsit de la templu, preocupat cu partea muzicală din cadrul slujbelor religioase. Semnificația numelui m-a făcut să conștientizez faptul că muzica e un dar de la Dumnezeu. Eu așa l-am descoperit pe Dumnezeu, prin muzică.

Este sunt singurul muzician din familie, însă în copilărie a avut alături oamenii potriviți, care l-au îndrumat în mod corespunzător: părinții și profesorii de la școala de muzică din Sighet. A început studiul pianului în orașul natal – Sighetu Marmaţiei – la vârsta de 4 ani,

Poarta Traian Bilțiu-Dăncuș, prima poartă pe cinci stâlpi din Maramureș

de dr. Ilie GHERHEȘ
Șef Secție, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș

În anul 1936 artistul plastic Traian Bilțiu-Dăncuș (1899 – 1975) a realizat, pentru prima dată, o poartă maramureșeană pe cinci stâlpi, prin așezarea, în fața celor trei ai porții tradiționale a încă doi, la o anumită distanță, înspre exterior, adică la drumul țării. Prin această nouă reconfigurare se lărgea haizașul (acoperișul) și se crea astfel o incintă, un spațiu de primire și de primenire spirituală și socială, poate chiar un Purgatoriu – dacă ar fi să rămânem în paradigma sacralității creștine, deși poarta în sine este un altar rustic al spiritului de lemn al Maramureșului.

Amplasată în satul numit Crăcești, atunci, (așezat la cracul văii Mara), la intrarea propriu-zisă în Maramureș, într-un mod simbolic, capodopera de artă populară va avea parte de o poveste pe măsură, fiind salvată dintr-un incendiu pus gospodăriei sculptorului, doar datorită distanței față de casa care a ars. Analizând această construcție, cultă și tradițională în același timp, se observă că ea selectează un număr apreciabil de simboluri care se regăseau mai frecvent pe poarta maramureșeană la acel moment istorico-artistic, sintetizate și prezentate într-o viziune proprie de către artistul care își și asuma, prin semnătură, opera cu caracter de noutate absolută. Între simboluri prevalează: dintele de lup, rozetele solare – ca izvor de lumină, soarele în mișcare, corigăul (linia în zig-zag), ghinul (unghia), pomul vieții – un simbol traco-dacic, funia răsucită, crucea celtică, sămânța vieții ș.a.

La poarta pe cinci stâlpi creată de către Traian Bilțiu-Dăncuș se dublează cununa, dispărând totodată formele sculpturale ale acestora,

In memoriam Victoria Berbecar, o artistă a neuitării

Victoria Berbecar
(4 februarie 1944 – 12 ianuarie 2022)

Promotor al artei țesutului, a Maramureșului și a țării, preoteasa VICTORIA BERBECAR, din Botiza, a trecut în eternitate. În golul lăsat de plecarea la cer a domniei sale, rămâne un artist popular autentic, un nume ce nu va fi uitat nicicând. Sunt oameni pe care este de ajuns să-i întâlnești de două-trei ori în viață pentru a ști că sunt atinși de lumina divină, la rândul lor atingând, ocupând în sufletul celui cu care se întâlnesc, un loc luminos ce va rămâne peste timp doar al lor.

Dumnezeu să o odihnească în pace!

*****

Nu cunosc pe faţa Pământului Românesc o mai frumoasă pereche de intelectuali implicaţi vocaţional atât de profund, de constant, de distribuit. Dacă Octavian Goga a zis despre George Pop de Băseşti că aici la cripta Marelui Bărbat trebuie să vină toţi românii să înveţe Istoria, atunci zic şi eu, peste vremuri şi peste proporţii spaţiale că aici, la Botiza, ar trebui să vină în pelerinaj toate familiile de preoţi români, să vadă un Exerciţiu de Mucenicire Cultural – Misionară la Familia Victoria şi Isidor Berbecar. Atunci când stelele şi-au terminat lucrarea „începătoare” aşezând relaţie între Sfântul Isidor din Calendar, ziua de naştere a preotesei, ziua venirii în Botiza şi alte zile importante, trebuie să luăm seamă şi noi contemporanii spre a ne modela ce se mai poate prin vieţile noastre.

Dr. Teodor Ardelean,
Preoteasa Victoria Berbecar – o artistă a neuitării:
volum aniversar la împlinirea vârstei de 70 de ani, p. 8.

*****

Prin ceea ce a realizat, într-un timp ce a adunat peste patru decenii de artă şi tradiţie, dânsa a demonstrat că omul se alătură lucrării lui Dumnezeu, preluând tradiţia străbună, ca apoi să-şi aducă aportul la conservarea, dezvoltarea şi sporirea ei. Dacă doamna Victoria Berbecar a descoperit tradiţia meşteşugarilor artizani la Botiza, meritul ei este faptul că a devenit una dintre cele mai desăvârşite ţesătoare maramureşene, reuşind să ducă tehnica străveche peste tot în lume, dar şi s-o păstreze transmiţând-o nealterată tinerei generaţii.

Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului,
Preoteasa Victoria Berbecar – o artistă a neuitării:
volum aniversar la împlinirea vârstei de 70 de ani, p. 6.

***** 

Maria Mariș Dărăban – de ziua ta… în cer

Maria Mariș Dărăban
(19 decembrie 1956 – 16 iulie 2017)

Maria Mariș Dărăban (n. 19 dec. 1956 în Apa, jud. Satu Mare – d. 16 iulie 2017, Baia Mare, Maramureș) – a absolvit Liceul de Artă din Baia Mare, iar în anul 1979 Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca. A fost membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România și a Asociației Internaționale a Artiștilor Plastici (din anul 1992), precum și membră a Association Culturelle Terres des Arts, Franța, din anul 1994. A avut mai multe expoziții personale în țară (Baia Mare, Sibiu, București) și în străinătate, din care enumerăm selectiv: Paris, Lyon, Montelimar (Franța), Liège (Belgia), Washington și New York (SUA), Ottawa și Hamilton (Canada), Atena (Grecia), Viena (Austria). Are lucrări în colecții oficiale și particulare de pe aproape toate meridianele lumii.

Criticul american de origine română, M. N. Rusu, scria într-o revistă care apare la New York: Dacă ar fi să aplicăm conceptul de inducție predictivă la pictura Mariei Mariș Dărăban, am observa că imaginile ei plastice sunt

„Maramureș: tradiții și povești”, la Parlamentul din Cantabria

Cu ocazia Zilei Naționale a României și sărbătoririi a 140 de ani de relații diplomatice între România și Spania, consulul general Marian Popescu a inaugurat la Santander, miercuri, 1 decembrie 2021, expoziția „Maramureș: tradiții și povești”, alături de președintele Parlamentului din Cantabria, Joaquin Gomez, consulul onorific al României la Santander, Sancho Michell de Diego, și directorul general al Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, Monica Mare.

În discursul de deschidere, Marian Popescu a transmis publicului prezent că ,,Aniversarea Zilei Naționale a României, marcată

Atelier de lucru cu privire la modul de prelucrare a lemnului masiv

Joi, 2 decembrie 2021, aflați încă sub magia Zilei Naționale a României, masteranzii anului I de la specializarea „Prelucrarea avansată a structurilor din lemn și metal”, din cadrul Centrului Universitar Nord din Baia Mare, au participat la un „Atelier de lucru cu privire la modul de prelucrare a lemnului masiv”. Deviza a fost: între tradiție și modernitate.

Civilizația lemnului creată aici, în Maramureș, a dovedit cum tehnologia fiecărei epoci întâlnește natura și poate transforma un trunchi de lemn într-un obiect de patrimoniu. Masteranzii au admirat o selecție de cărți de specialitate rare, au schițat și s-au străduit să descrie inginerește,

Castelul Artelor Drobeta. Muzeu-hub pentru inovații muzeale și artistice

Turnul de Apă Drobeta Turnu-Severin / Castelul Artelor Drobeta

Sunt multe turnuri de apă în orașele din România! Multe dintre ele, clădiri abandonate. Însă cel de la Drobeta Turnu-Severin are o viață nouă. A fost transformat în muzeu-hub. Un concept destul de nou pentru România, foarte întâlnit în Vest. Adică un loc unde poți vizita expoziții de artă, dar poți și să te așezi, să lucrezi, să faci schimb de idei.

În „laboratorul” Direcției de Patrimoniu Istoric și Turism Cultural au început, încă de la sfârșitul anului 2018, să se proiecteze o serie de linii de acțiuni strategice pe termen mediu și lung concentrate în jurul proiectului de planificare și de conceptualizare a unui muzeu construit secvențial, pe inele,

Fascinația verticalității (II)

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

La Zoe Vida Porumb am regăsit cu ușurință semnele distinctive ale tapiseriilor voievodale maramureșene, unde se poate presupune (căci au rămas puține dovezi ilustrative) că desenul interior era purtător de fast și noblețe. Se pot vedea în opera sa încercările de îmbinare a unui astfel de substrat ancestral cu filosofiile artistice moderne. Artista, beneficiind de un suflu poetic cu o excelentă vibrație, configurează tablouri ample, în care sensibilitatea și profunzimea sunt decelabile prin traductorii de motive complexe – pentru experți – sau, prin sugestionare subtilă, pentru simplul privitor. Căci Zoe Vida Porumb, despre care, în 1982, istoricul de artă Mircea Grozdea („Tapiseria contemporană românească”, Editura Meridiane, p. 21) scrie laudativ, dar nespecificat, a devenit în timp, atât exponent al filonului sănătos al creației populare, cât și purtător de mesaj pentru simboluri ale metafizicii artistice actuale, prin ambele încercări reușind o simbioză perfectă între tradiție și modernitate într-o artă care nu și-a pierdut niciodată acest calapod al existenței și ființării (Sein und Zeit, cum ar spune Heidegger). I-a fost artistei de mare folos nu numai „buna creștere” din familie, ci, cred și mulțimea de peregrinări, alături de soțul său, prin biserici și case vechi, printre icoane și prapori, broderii și bijuterii, odoare ș.a.

Fascinația verticalității (I)

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

În dicționarele franceze, de la „Robert” 1972 încoace, atunci când se tratează arta tapiseriei, sunt luminate, prin excelență, sensurile și dimensiunile de cardinalitate axială și axiologică. Operele ce sunt denominate sub acest semn sintagmatic, au în primul rând, calitatea verticalității. Altfel spus, tapiseria, principală artă decorativă, cuprinde lucrări expuse cel mai adesea în plan vertical, parietal sau spațial. Este, însă, și o artă monumentală, întrucât se desfășoară pe spații largi, iar extinderea este absolut esențială pentru evidențierea mesajului.

Tapiseria a fost „certificată”, în timp, ca una dintre cele mai rafinate arte, lucru dovedit cu certitudine în prestigioasele tratate de istorie proprie, în care cele mai expresive lucrări, adesea comandate, au decorat palate, castele, fortărețe nobiliare, cetăți, biserici ș.a. Tapiserii care povestesc și tapiserii care exprimă simbolic lumea, în căutarea permanentă a jocului dialectic ce va să ducă la noi paradigme.