„Catedralele eparhiale din România”

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

O carte monumentală cu adevărat despre cele mai monumentale edificii ortodoxe din România a apărut recent, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Editura Basilica din Bucureşti. Albumul cu acest titlu cuprinde informaţii şi imagini ale lăcaşurilor de cult reprezentative care funcţionează cu statutul de „catedrale eparhiale”, aşezate în ordinea lor canonică: Catedrala Mântuirii Neamului, Catedrala Patriarhală Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena Bucureşti, Catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Constanţa, Catedrala Înălţarea Domnului Târgovişte, Catedrala Adormirea Maicii Domnului Curtea de Argeş, Catedrala Înâlţarea Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi şi Catedrala Voievodală Adormirea Maicii Domnului Buzău, Catedrala Sfântul Ierarh Nicolae şi Sfântul Apostol Andrei Galaţi, Catedrala Înălţarea Domnului Slobozia, Catedrala Sfântul Ierarh Alexandru Alexandria, Catedrala Adormirea Maicii Domnului Giurgiu, Catedrala Sfântul Ierarh Nicolae Tulcea,

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XXI (2021), nr. 454 (16 – 30 Septembrie)

 de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Generație obeză. Privesc cu îngrijorare generația actuală de copii. Se subțiază de la un an la altul sub aspectul numărului statistic, fie că natalitatea scade, fie că tot mai mulți dintre părinții care lucrează în străinătate își iau copiii acolo și se stabilesc definitiv departe de țară. Nu mai socotim tributul deloc neglijabil pe care-l iau bolile, accidentele de tot felul și alte pericole care-i pândesc pe micuți.

Îmi amintesc de copilul de acum o jumătate de veac. Era un copil mai necăjit, mai sărac, mai chinuit, mai supus la tot felul de munci și greutăți, mai puțin ghiftuit cu tot felul de „bunătăți”. Cu toate acestea, era un copil mai apropiat de natură, mai sănătos, mai plin de viață. Erau familii cu mulți copii. Cunosc familii de atunci cu zece copii. Erau oameni săraci, dar casa lor era plină de gălăgie,

O nouă mănăstire pentru Dumnezeu şi Neamul Meu!

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Când te apropii de poarta unei mănăstiri, dacă eşti creştin curat şi atent, poţi simţi, nu doar fiorul de emoţie pe care îl creează astfel de locuri adânc-rugătoare, într-o lume risipită în alergări sterile, ci şi valul de evlavie ce a însoţit curgerea lucrurilor la vremea temeluirii lăcaşului sfânt. Căci, orice astfel de „Casă a Domnului”, a pornit mai întâi în misiunea sa, fie sub formă de miracol, fie ca dorinţă colectivă a unor oameni ce şi-au pus sufletul în palme în forma „bobului” de lacrimă, prin profundă rugare şi pioasă închinare, chiar înainte ca zidul să marcheze noua incintă de înălţare prin sfioasă aplecare.

Cu o astfel de convingere intimă am ascultat rostirile diriguitorilor administraţiei locale din comuna vâlceană Stăneşti, referitoare la necesitatea de a se edifica în apropierea satului Suieşti o mănăstire ortodoxă. La Suieşti s-a născut la 22 februarie 1901, în familia plugarilor Marin şi Elena Marina, copilul Ioan, cel care avea să devină, la 24 mai 1948, al treilea Patriarh al României. În apropiere, la doar 5-6 kilometri, arondată comunei Glăvile, este localitatea Olteanca, unde a văzut lumina zilei, la 8 martie 1921, copilul Valeriu, cel care avea să fie cunoscut sub numele Bartolomeu Anania, un uriaş al intelectului românesc

Catedrala din Vârşeţ – Chivot şi tabernacol

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Poporul român, prin evlavia sa permanentă şi credinţa sa puternică în Dumnezeu, a zidit lăcaşuri bisericeşti peste tot pe unde l-au aşezat vremurile şi istoria, într-o vatră românească mult mai extinsă decât vatra statului. Aceste edificii de credinţă sunt o mărturie a dăinuirii, a permanenţei şi a vieţuirii creştine, oriunde s-ar afla.

Aşa m-am simţit îndemnat de sufletul meu, stând faţă către faţă cu Catedrala Episcopală „Înălţarea Domnului” din Vârşeţ, un oraş, din Serbia în care românii vieţuiesc astăzi ca „minoritari”, dar în care de fapt sunt „băştinaşi” sau „ctitori”, în ciuda vitregiilor vremurilor şi a dominaţiei altor popoare (ocupaţii austriece, turceşti ş.a.).

Ideea construirii unei biserici româneşti în acest oraş i-a aparţinut profesorului Nicolae Tincu Velia, primul protopop român în aceste locuri, dar reuşita împlinirii acestui vis a trăit-o protopopul Traian Oprea. În 1910 se pune piatra de temelie, iar la 23 mai 1913 se sfinţeşte de către Episcopul Miron Cristea,

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XXI (2021), nr. 453 (1 – 15 Septembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Septembrie.

De câte ori vine septembrie auzim mai bine gălăgia de copii, râsul, ţipătul şi paşii lor. De câte ori vine septembrie se varsă o picătură de copilărie şi de nostalgie în sufletul fiecăruia dintre noi. Ne amintim c-am fost şi noi cândva pui de oameni, că am avut aceleaşi gânduri, aceleaşi speranţe, aceleaşi idealuri şi aceleaşi poticniri.

Trec pruncii iar la şcoală şi înfloreşte primăvara în râsul lor. E atât de sincer, atât de spontan, atât de curat. Într-o lume crispată, alergândă, orbită de setea de bani, de putere, de înavuţire, o lume în care rânjetul a luat demult locul zâmbetului de copil, septembrie produce un adevărat impact în mulţi dintre noi. Redescoperim râsul şi bucuria de copii, minunile acelea ale lumii, pe care aproape le uitasem. Pentru o clipă măcar, dacă uităm ura, intrigile, procesele, afacerile, temerile, războaiele, catastrofele şi toate celelalte griji ce ne apasă zi de zi ca o povară şi ca un blestem, e bine, e foarte bine.

O clipă măcar de s-ar simţi iarăşi fiecare dintre noi copil, cu suflet curat şi înfloritor, cu sinceritatea pe buze, fără ură în privire, cu casa sufletului măturată şi înnoită, septembrie ar fi, într-adevăr, sub zodia Fecioarei, a renaşterilor, a copilăriei umanului din noi.

Nu lăsați septembrie să treacă,

Particularități misionare interconfesionale. Calea Ortodoxiei

de dr. Vlad Ioan BONDRE

„Biserica este un trup, nu o clădire”[1] afirma Eugene Stowe în studiul său intitulat What’s So Special About the Church?. Pornind de la momentul Cincizecimii, Biserica își exercită lucrarea de propovăduire a Evangheliei față de toate popoarele lumii, chemându-le la unitatea în Iisus Hristos. Frumusețea și simplitatea primelor forme de organizare au determinat ca Biserica primară să-și exercite funcția ei misionară în plinătatea bucuriei și a credinței statornice, deoarece Dumnezeul cel Nou, propovăduit de Sfântul Apostol Pavel în areopag, devenise scop și ideal de urmat. Se observă în cursul istoriei încercarea Bisericii de a transmite credința creștină tuturor neamurilor, mai ales în perioada imediată Edictului de la Milano din anul 313, când Împăratul Constantin cel Mare oferă libertate de cult creștinilor. Încercarea bizantinului Ulfila de a introduce credința creștină printre goți, precum și dorința celților de a păstra flacăra credinței au reprezentat, așadar, formele primordiale și particulare ale misiunii Bisericii[2]. Responsabilitatea celor ce și-au împropiat credința în Iisus cel înviat a contribuit direct la îndeplinirea de către aceștia a poruncilor lui Dumnezeu.

Dezvoltarea rolului misiunii de către Biserică a arătat că ea mai păstrează valențele primelor veacuri creștine, modul deplin al lucrărilor lui Dumnezeu, pentru ca, prin Biserică, omul să devină biserică, nu doar în sens comunitar, ci și în sens de oblațiune. Fiecare Biserică se concentrează pe răspândirea învățăturii ei, folosindu-se de toate capacitățile posibile pentru a chema înspre sine pe cei care doresc a se uni în comuniune. Darurile pe care Iisus Hristos le oferă membrilor Bisericii în acest sens, devin, potrivit lui William MacDonald, „prinoase în vederea slujirii misionare”[3].

Pentru Biserica Ortodoxă, practicarea misiunii ca dat cuprinde în sine toate caracteristicile oamenilor, de aceea, se evidențiază atenția deosebită pe care Biserica o acordă fiecărui membru, pentru a desluși cele ce ochii nu pot vedea și mintea nu le poate pricepe[4]. Exemplul și particularitatea misionară a Bisericii Ortodoxe în această ipostază pot corespunde cu factorul unificator adus Bisericii Ortodoxe Române, deoarece prin valențele și atributele sale, așa cum arată părintele profesor Vasile Citirigă, „Biserica a imprimat în poporul român odată cu credința în Dumnezeu, taina ei, ca trup al lui Hristos… i-a insuflat modul de a fi, de a gândi… dar mai presus de toate, rolul Bisericii a fost acela că a unit în conștiința românului limba cu credința și românitatea cu calitatea de creștin”[5].

Cred, Doamne, ajută necredinței mele!

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” 

Observând mersul lumii, cu deosebire derapajele care marchează contemporaneitatea noastră, îți vine să te gândești că Bunul Dumnezeu nu poate să ne abandoneze de tot, decât dacă această etapă face parte din proiectul Său. Ce-i drept, oamenii care trăiesc cu intensitate zilele cu probleme, ce par a depăși puterea noastră de înțelegere, mai au speranța de îndreptare, oricât de grave ar părea dificultățile.

Am întâlnit persoane cu multă lumină prin sufletele lor, care mărturiseau, că relația cu Dumnezeu poate fi salvatoare. La acest capitol, am întâlnit și trimiteri „bibliografice” spre mănăstirile marilor culte planetare, unde meandrele lumești sunt tratate cu indiferență, iar calea slujirii dumnezeiești nu a fost niciodată abandonată. Îmi pare că la acest capitol Ortodoxia, prin Muntele Athos, reprezintă cel mai bun exemplu de conservare a stării teotropice a omului

Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XXI (2021), nr. 452 (16 – 31 August)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Faraonii din noi. Cine citește a doua carte a Sfintei Scripturi, Ieșirea, se înspăimântă văzând grozăvia plăgilor aduse de Dumnezeu asupra Egiptului. Patru capitole (VII-XI) descriu cu lux de amănunte cele zece catastrofe naturale, prin care Dumnezeu încerca să-l convingă pe Faraon ca să permită poporului evreu să meargă în pustie și acolo, în deplină libertate, să-I aducă jertfă și rugăciune. Conducătorul Egiptului se dovedește a fi un om foarte încăpățânat, care nu-și abandonează convingerile și hotărârile proprii. El crede cu tărie că știe ce vrea, că e foarte corect și drept față de zeii lui și față de poporul pe care-l stăpânește. Nimic nu-l poate influența, nimic nu-l poate face să-și schimbe ideile. Vin nenorocirile asupra lui una după alta, poporul suferă cumplit de pe urma fiecăreia, dar faraonul rămâne de neînduplecat. Convingerile lui, ideile lui trebuie să triumfe, trebuie să se dovedească a fi mai puternice decât toate piedicile, chiar dacă ar fi să moară oameni și animale, să fie distruse recolte, să fie infestat pământul și apele.

Constituirea Parohiei Ortodoxe Române din Budapesta la Hotelul „Angol Királynő” (1900)

de Mária BERÉNYI

La data de 11 septembrie 1900 s-au întrunit românii din Budapesta într-o adunare la Hotelul „Angol Királynő” în vederea constituirii în parohie. La acest eveniment au fost prezenţi 44 capi de familie, precum şi reprezentanţii tineretului universitar. Şedinţa a fost prezidată de dr. Iosif Gall, vestitul jurist şi membru al Casei magnaţilor. Adunarea a hotărât înfiinţarea parohiei noi şi a ales  membrii comitetului parohial, printre care îi amintim pe: dr. Emil Babeş, Ioan Candidachi, dr. Victor Cupşa, dr. Augustin Dumitrean, dr. Iosif Gall,

Pentru ca armonia Timpului divin să poată funcționa…

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

În urmă cu două săptămâni a fost difuzat pentru prima oară un interviu pe care l-am dat jurnalistului Mihai Sălceanu la Informația TV din Satu Mare. Am scris „pentru prima oară”, deoarece emisiunea a fost reluată de mai multe ori, iar ecourile ei încă nu s-au stins. Alături de zecile de felicitări adresate am primit și un reproș „prietenesc” de la doamna Lucia Stângă din Drăghia Maramureșului. Mi s-a imputat că n-am lăudat și muzeografii de pe la noi, apreciindu-i maximal pe cei de la Muzeul Brăilei „Regele Carol I”! Ca un apropiat al stărilor de „lucruri culturale” doamna Luci mi-a exemplificat prin „cazul” nepoatei sale, Patricia Tăut (devenită Săsăran după căsătorie), care îngrijește de bisericuța din satul său natal Drăghia, din Țara Lăpușului, unde strămoșii săi au păstorit și păstrat în bună rânduială Casa Domnului sute de ani.

O știu de câțiva ani pe Patricia și o admir pentru toată osteneala sa pusă în slujba cea mirabilă dintr-o viață cu rost adevărat.