„Nouă ne trebuie patria noastră românească și biserica, de care voi vă bateți joc…”

selecție text de Valentin-Nicolae BERCĂ

Ultima notă sovietică – Moscova, 28 iunie 1940

1. În decurs de 4 zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti.
2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei.
3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Alba.

Mircea Streinul (n. 2 ianuarie 1910, Cuciurul Mare, Ucraina – d. 17 aprilie 1945, Bucureşti, România) a fost un om de litere, editor de reviste, poet, prozator şi translator român originar din Bucovina.

„D.I. Dominte istoriceşte – tot în ziarul Bucovina – următoarele despre măcelul din comuna Suceveni:

Ajungând în sfârşit în faţa raionului poliţiei G.P.U., instalat în casa parohială din Adâncata, miile de ţărani şi ţărance din Suceveni au ridicat tot atâtea mâni cu cererile de trecere peste graniţă, implorând imediata lor rezolvare şi declarând hotărât bolşevicilor:

– Nu v’am chemat încoace şi nu v’am votat. Acesta este pământul nostru de la Ştefan cel Mare. Căraţi-vă de aici, de pe pământul acesta. Daţi-ne răspuns imediat de plecaţi ori nu şi lăsaţi-ne în pace ori daţi-ne voie să plecăm în ţara liberă peste graniţă. Vă dăruim tot ce avem. Şi pământ şi case şi vite, să vă desfătaţi cu ele. Nouă ne trebuie patria noastră românească şi biserica, de care voi vă bateţi joc, de când aţi venit. Noi nu putem schimba libertatea noastră pentru jugul vostru de oţel.

Se înţelege că nimeni n’a ţinut nici o cuvântare. Ci cuvintele de mai sus erau explozii izolate din mulţime, rostite din mii de piepturi şi urmate şi încrucişate cu strigăte nesfârşite de: Jos Rusia Sovietică, jos bolşevismul, jos Stalin, amestecate cu urale de: Trăiască România noastră…!

26 IUNIE – ZIUA DRAPELULUI NAŢIONAL

selecție text de Valentin-Nicolae BERCĂ

„Jur să păstrez ca pe lumina ochilor drapelul de luptă tricolor, simbol al unităţii, suveranităţii şi independenţei naţionale, al onoarei, vitejiei şi gloriei militare a poporului român, al tradiţiilor eroice străbune şi al patriei mele, România.”

Revoluțiile culturale, partea întunecată a secolului XX

de Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

Obsesia politică a făuririi unui „om nou” este deosebit de veche. Cel puțin de la Apostolul Pavel (vezi de ex. Col. III, 9-10), dar aplicarea ei în practică, în calitate de proiect politic impus cu brutalitate de sus în jos, poate fi originată abia în urmă cu aproximativ un secol, în siajul revoluției bolșevice. Pentru a putea fi manipulat în scopurile proprii, religioase ori politice, omul trebuia „înnoit” periodic, adică trebuia schimbat radical, prin ruperea într-o măsură cât mai mare cu putință de tradiția sa culturală. Sau, mai sigur, substraturile tradiției sale culturale trebuiau compromise și distruse, într-o manieră furioasă și bestială. În vechime bunăoară, au fost arse intenționat cărțile din Biblioteca din Alexandria, în două rânduri. Mai întâi, au fost arse de către creștini numai cărțile despre care se credea că ar contraveni creștinismului, în anul 391 după Hristos, din porunca împăratului roman Theodosie cel Mare și a episcopului Theofil al Alexandriei. Apoi, la două secole și jumătate după aceea, cele 800.000 de volume rămase încă în Bibliotecă au fost arse în totalitate de către cuceritorii arabi ai Alexandriei, pentru motivul explicit că ei aveau Coranul și că această Carte singură le era deajuns[1]. Toate în numele unui „om nou”.

„Teroarea istoriei”

de Mircea ELIADE

selecție text de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul. Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-și ridice privirile spre Miază-noapte și să unească toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizației mediteraneene și, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, după spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor după Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor șansă de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanțului, prin împărații pe care i-au dat cu prisosință atât Răsăritului cât și Apusului. Dar Nicolae Iorga a înțeles admirabil consecințele îndepărtate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriașul rezervor de oameni, energii și mituri pe care îl constituia spațiul balcano-carpatic, nu și-a mai putut găsi de atunci prilej de a intra masiv și de-sine-stătător în Istorie. Politicește Thracii au pierit fără urmași…

O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecințe pentru istoria Românilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanică

Epopeea „Țiganiada” în actualitate

de prof. univ. dr. Nicolae IUGA

prof. dr. Nicolae Iuga

Ion Budai-Deleanu, la două secole de eternitate

1. Autorul și destinul manuscrisului

Ion Budai-Deleanu

Referințele cu privire la biografia marelui învățat iluminist transilvan  (n. în 6 ian. 1760 la Cigmău, lângă Hunedoara – mort la 24 august 1820 la Lemberg în Galiția Austriacă) sunt puține și succinte. Descinde dintr-o familie care a dat mai mulți preoți uniți cu Roma și cărturari. Face studii la Blaj, apoi la Viena, unde obține titlul de doctor în Teologie. Învață, în afară de germană, latina, italiana, franceza și citește asiduu pe autorii clasici ai acestor literaturi.

Pe la 26-27 de ani se întoarce la Blaj tobă de carte și încearcă să se preoțească, dar renunță în urma unor conflicte personale cu episcopul unit de atunci Ioan Bob, un om mărginit, avar și simoniac, care îi persecuta pe oamenii învățați^[1]. Pe acest episcop, autorul nostru îl va pironi mai târziu în cuvinte crude. Nici nu putea exista cale de împăcare între cei doi, deoarece fratele scriitorului, Aron Budai a fost implicat într-o tentativă de scoatere din scaun, de „lepădare din vlădicie” prin pensionare forțată a episcopului Ioan Bob^[2]. Așa se face că Ion Budai-Deleanu se exilează la Lemberg, în Galiția (azi Lvov, Ucraina) unde, în 1787, ocupă prin concurs un post de secretar pentru care se cerea cunoașterea limbii române, post necesar administrației imperiale pentru traducerea vechilor hrisoave românești provenite din Moldova. După vreo zece ani este avansat „consilier”, adică judecător al Tablei Imperiale, post în care rămâne până la sfârșitul vieții. Pe la anul 1815, mitropolitul cărturar moldovean Veniamin Costachi îi face o ofertă să vină profesor la Școala Teologică de la Iași^[3], dar nu se știe de ce Budai-Deleanu refuză. Moare la 24 august 1820 și este înmormântat la Lemberg.

Nici destinul scrierilor sale nu a fost mai puțin zbuciumat. Manuscrisele sale,

„Dar ranele vieții românești din Săcuime…”

selecție text de Valentin-Nicolae BERCĂ

Gheorghe Ciuhandu (n. 23 aprilie 1875, Roşia, Bihor, România – d. 29 aprilie 1947, Vaţa de Jos, Vaţa de Jos, Hunedoara, România) a fost un preot şi publicist român, deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

Gheorghe Ciuhandu a studiat teologia la Arad şi Cernăuţi. A fost profesor de istoria bisericii la Arad şi referent şcolar la Episcopia Aradului. Este autorul a peste 60 de cărţi, a numeroase studii şi articole. După 1918 a fost consilier cultural la Episcopia Aradului şi preşedinte al asociaţiei „Andrei Şaguna”, iar ulterior senator. Din 1946 a devenit membru de onoare al Academiei Române.

„Dar ranele vieţii româneşti din Săcuime puroiază încă – şi nu-şi mai găsesc leacul – încă şi din motivul politicianismului românesc, remarcat mai ales în judeţul Odorhei,

„un exemplu de civism și de dragoste de țară ce nu poate fi uitat”

selecție text de Valentin-Nicolae BERCĂ

Ştefan Cicio Pop – (n. 1 aprilie 1865, Şigău, Cluj – d. 16 februarie 1934, Conop, Arad) a fost avocat şi un om politic român, membru al PNR şi mai apoi vicepreşedinte al PNŢ, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Preşedinte al Consiliului Naţional Central Român, vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deţinând portofoliul apărării şi al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 – 12 martie 1920) precum şi ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în acelaşi guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu, a deţinut funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 şi 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

„În ziua neuitată de 29 oct. 1918, d. Ştefan Cicio Pop a fost chemat telegrafic din Budapesta la Arad să salveze situaţia teribilă ce fusese creiată românilor prin ordinile date în ultimul moment de autorităţile militare,

„Amico certo in re incerta”

selecție text de Valentin-Nicolae BERCĂ

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d. 3 mai 1873, Heidelberg, Imperiul German) a fost primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, şi al Ţării Româneşti, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

 

„O constantă a politicii externe româneşti în timpul domniei lui Cuza au fost strânsele raporturi cu Serbia. Ne lega de această ţară vecină nu numai o veche tradiţie de prietenie, dar şi interese însemnate economice; apoi situaţia similară faţă de Turcia, cu implicaţiile şi tendinţele respective; după aceea comunitatea de credinţă şi, în sfârşit, relaţiile personale dintre familiile domnitoare. Obrenovicii aveau în Muntenia întinse proprietăţi care le aduceau venituri importante; mama viitorului stăpânitor sârb Milan era o româncă născută Costin Catargiu.

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga – lansare de cărți la București

Joi 5 martie a.c., la Centrul Rus de Știință și Cultură din București au fost prezentate publicului trei cărți apărute recent, scrise de către prof. univ. dr. Nicolae Iuga. Este vorba de cărțile: Maramureșul și Rusia Subcarpatică, de la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul de la Trianon, Editura Limes, Cluj, 2019, Globalismul ca formă de colonialism la începutul secolului XXI, Editura Limes, 2020 și Acțiunile teroriste ale Ungariei în Rusia Subcarpatică și în România (anii 1938-1939), Ed. Limes, 2020. 

De ce la Centrul Rus de Știință și Cultură din București? Motivul este că în aceste cărți se vorbește între altele și de situațiile istorice și culturale în care au trăit locuitorii din actuala regiune Transcarpatia din Ucraina, regiune care pe vremea când se afla în componența Imperiului Austro-Ungar și respectiv a Ungariei horthyste se numea Rusia Subcarpatică, iar locuitorii ei se numeau ruteni.

Ultimii dinozauri din Transilvania

INVITAȚIE