Frontul de Răsărit, nemţii şi ciocolata

de Gelu DRAGOŞ

stejar pedunculat din pădurea Bavna

Mi-a povestit, la 88 de ani, tata o întâmplare pe care a trăit-o live în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce ruşii au primit un sprijin material important de la Statele Unite şi de la Regatul Unit, iar românii au întors armele împotriva nemţilor, germanii din România au fost nevoiţi să-şi schimbe strategia. Sodaţii. În zonele Codru și Chioar, după spusele lui Ioan Meteş Morar-Chelinţanu, autor al unei extraordinare monografii despre Chelinţa, trupele germane care înaintau spre inima Ardealului au primit un mesaj prin care erau îndemnate să se retragă în pădurea Bavna, acoperită de stejari seculari de o parte şi de alta a liniei ferate.

Vestea că sunt nemţi în pădurea Lucăceştiului a fost primită cu mare îngrijorare de localnici, bătrânii ştiind ce înseamnă războiul şi cum face victime, absolut imposibil de descris.

Amintiri din refugiu

de Elvira SIMIONESCU
Bucureşti

M-am născut la 10 august 1930 în comuna Vereşti, judeţul Suceava, dar datorită ocupaţiei părinţilor, ne-am mutat în scurt timp la Cernăuţi, unde am copilărit până la 13 ani. Acolo am făcut şcoala primară şi două clase la Liceul Ortodox „Elena Doamna” (am continuat şi am terminat studiile liceale la Botoşani). A fost o perioadă splendidă a vieţii noastre de familie, în care eu, fratele şi surorile mele ne-am bucurat pe deplin de dragostea părinţilor: mama, care, deşi a fost dotată cu multe aptitudini intelectuale şi fusese pregătită pentru cariera de învăţătoare, s-a dedicat familiei, şi tata, care fusese inginer agronom, străduindu-se toată viaţa să lupte pentru existenţa materială a familiei.

Din păcate, frumuseţea acelor ani s-a spulberat rapid, odată cu intrarea României în război, şi cele două refugii obligatorii mi-au zguduit copilăria. Primul a fost în anul 1940, când Basarabia şi Bucovina au fost răpite. Populaţiei i s-a dat termen de trei zile să-şi părăsească locuinţele. Cei ce nu au putut s-o facă, au rămas sub ocupaţia bolşevică. Noi ne-am refugiat în oraşul Botoşani, unde părinţii mei aveau o casă. Acolo am stat până la reîntoarcerea în Cernăuţi (când armata română a eliberat teritoriile româneşti de sub ocupaţia sovietică). Tot în acei ani am fost foarte marcată de persecuţia evreilor, aflaţi în număr mare la acea dată în Cernăuţi. Deşi eram la o vârstă fragedă, problema evreiască mi s-a părut nespus de tragică şi nedreaptă. Am înţeles repede toţi (români, ucraineni, ruteni şi chiar nemţi născuţi în acel oraş multietnic) că trebuie ajutaţi şi ne-am implicat, cât a fost posibil, să-i ajutăm cu alimente şi îmbrăcăminte.

CRĂCIUN ÎNSÂNGERAT

de prof. Traian RUS

Oamenii, cei mai mulţi dintre ei, nu se ştiu bucura de ceea ce Bunul Dumnezeu le oferă. Sunt nemulţumiţi, trişti, chiar revoltaţi de starea în care se află. Doresc mereu mai mult şi mai bine. Doresc palate, bani, lux, mese pantagruelice. Aleargă după toate acestea. Întâmpină şi petrec sărbătorile Crăciunului încrânce-
naţi.

Impulsul de a scrie acest material mi-a venit când mi-am amintit despre mărturiile pe care mi le-au făcut nonagenarii, trăitori încă în Ţara Codrului, despre sărbătorile însângerate pe care l-au petrecut în anii celui de-al Doilea Război Mondial pe frontul din Rusia sau în lagărele de prizonieri de acolo. M-am cutremurat de ceea ce mi-au povestit şi am găsit de cuviinţă să le prezint pe scurt cititorilor mei. Poate fi o lecţie care ne va ajuta să ne dăm seama ce înseamnă să avem pace şi bucate pe masă. Să ne bucurăm şi să mulţumim Domnului pentru ele.

Unii feciori, alţii însuraţi deja şi cu copii, au fost recrutaţi în armata maghiară în toamna anului 1941. Duşi în cazărmile ungureşti din jurul Budapestei, instruiţi sumar, au fost trimişi pe frontul rusesc, în prima linie. Între nemţi şi italieni au fost meniţi drept carne de tun. Nu aveau nicio şansă să supravieţuiască. Cu puşti vechi şi câte cinci cartuşe, îmbrăcaţi în petice, au trebuit să-şi sape tranşee, pe un ger cumplit, de –50 de grade. Păduchii îi mâncau de vii. Hrana era îngheţată. Stăteau acolo şi-şi aşteptau moartea. Frontul se stabilizase, iar ruşii au dezlănţuit asupra lor ploaie de foc. L-am întrebat pe Dumitru Dumuţa din Băiţa de sub Codru, de 93 de ani, unde dormeau. S-a uitat mirat la mine şi mi-a răspuns:

– Ce întrebare, domnule profesor! Unde să dormim? Afară, în tranşee.
– La –50 de grade?
– Da. La –50 de grade. Eram fericiţi să ne acoperim cu zăpadă, uneori cu cadavrele camarazilor noştri. Orice parte a corpului rămânea descoperită degera instantaneu. De la o vreme n-am mai putut suporta. Aşteptam moartea ca pe o uşurare. Eu am avut norocul să fiu rănit la un picior şi evacuat de-acolo cu căruţa. Pe drumul către gară o schijă mi l-a zdrobit şi pe celălalt, sângele curs a îngheţat şi laba a degerat, trebuind apoi amputată.

OMUL ADRIAN PÂRVU

de Cristian BODNĂRESCU, redactor-şef Radio Zidul

 „Eu nu m-am considerat niciodată un erou, mi-am făcut doar datoria faţă de ţară” (Adrian Pârvu)

Aceste vorbe îmi sună clar în minte şi după un an, le voi păstra în suflet întreaga viaţă. Ar trebui să intre în istorie sau în manualele şcolare; asta dacă ar mai avea loc lângă spaţiul acordat crainicilor de televiziune.

O clipă… O clipă alături de cei dragi este de nepreţuit şi niciodată un moment în plus cu ei nu este prea mult, indiferent de vârsta acestora. Atât eroul cât şi trădătorul sunt sortiţi morţii. Pe data de 2 august 2011 omul Adrian Pârvu a trecut la cele veşnice. A fost îngropat pe 3 august în Cimitirul Militar din Bucureşti, fiind însoţit de onoruri militare.

LECŢIA DE ISTORIE DE PE AEROPORT

Marian PETRUŢA

Pe 1 august, s-au împlinit 68 de ani de la bombardarea Ploieştiului de către americani în cel de-al Doilea Război Mondial (1 august 1943). Chiar dacă americanii au o istorie comparativ scurtă cu a multor altor popoare, aceştia ştiu să şi-o conserve şi să o scoată în evidenţă de fiecare dată când este nevoie. Pe malurile Atlanticului, în statul Maryland, peste 50 de aeronave comerciale, clasice, experimentale, unele ultrauşoare, sau comerciale, altele de business şi de aviaţie generală, au fost prezente într-un spectacol aviatic care a încântat ochii vizitatorilor. Printre exemplarele care au atras publicul în mod deosebit în cele două zile cât a durat show-ul, s-au numărat un Boeing B-17 numit şi Flying Forteress, sau mai pe româneşte „fortăreaţa zburătoare”, şi un altul – B-24 Libera  tor adică „eliberatorul”. Cele două exemplare au fost prezente la acest spectacol aviatic prin intermediul fundaţiei Collings.