O cultură a infracţonalităţii (3). RESTURILE DE DEMNITATE ALE CLASEI POLITICE

de Corneliu LEU

Aparţinând unui alt regn decât cel al persoanei umane contemporane – din structura căreia nu poate lipsi, oricum ar fi ea, latura morală decât dacă se constată una dintre acele boli în care unii cromozomi lipsesc din paralelismul lor genenetic – acest tip de individ, ca un virus rău, ce se pretinde „clasă politică”, impune un paradox altădată de neconceput: Pe măsură ce se extinde devoalând faptul că, în ultimă instanţă, este lipsit de conştiinţă, el se fixează, din păcate, tot mai spre mediul intelectual: Şcolindu-se, urmând studii şi obţinând diplome în ştiinţele fraudării. Prin asta, fie se mută procentajul de infracţionalitate din mediul interlop în cel intelectual, fie tot mai mulţi intelectuali se mută în mediul interlop sau îşi găsesc identitate cu acesta. Iar pericolul cel mare este că, într-un asemenea mod, chiar continuă decapitarea societăţii de elitele intelectuale începută în comunism. Tot prin legarea lor de puşcărie, dar într-un alt fel: În vreme ce bolşevismul îi închidea ca să-i extermine, această postdecembristă „aripă tânără” a lui, îi extermină făcându-i să-şi însuşească cultura infracţionalităţii care-i conduce spre puşcărie.

Iar cu aşa ceva nu-i de glumit! Pentru că este vorba de contaminarea şi pervertirea intelectualităţii, care a format întotdeauna latura masivă de „apostoli ai neamului”, ideea de cultură, de învăţătură, însemnând şi acea dăruire socială spre idealuri tot mai depărtate de jaf şi împilare, tot mai contrare demagogiei şi corupţiei profitoare, tot mai dăruite progresului naţional: Dacă infracţionalitatea ajunge să contamineze şi mediile ei, învăţătura superioară însemnând doar malefica tehnicizare în slujba unor inginerii de natură infracţională, intelectualitatea îşi pierde tocmai esenţa de dăruire pentru cauza cinstită a formării generaţiilor viitoare. Iar aceasta este crima la care se face părtaş politicianul contemporan.

Ca să nu mai vorbim de injuriile, rănile, buboanele, infecţiile puroioase şi, până la urmă, infecţia generalizată pe care asemenea indivizi le provoacă democraţiei, dorindu-se neapărat stăpâni şi diriguitori ai ei. Ai acestei democraţii a cărei conotaţie reprezintă exact contrariul a ceea ce ei şi-au permis să facă din guvernare, învăţând şi punând în practică tot ceea ce este împotriva populaţiei şi a drepturilor ei de a se emancipa prin iniţiativa cât mai liberă şi cât mai bine stimulată. Chiar dacă se pretind tineri, aceşti guvernanţi n-au învăţat (sau, după cum arătă situaţia din cele trei nuclee sociale pe care le-am comentat, au deprins contrariul), cum să se pună, prin măsuri legislative în slujba libertăţilor în cadrul cărora oamenii au sperat întotdeauna la liberalizare şi la afirmare prin iniţiativă personală, sau cum să stimuleze, să faciliteze, să asigure prin măsurile guvernării iniţiativele de producţie şi dezvoltare. Purtători de bir asupritor, de birocraţie alungătoare şi concesioneri de avuţie naţională, ei ne-au demonstrat că antipodul avantajelor învăţăturii nu e dezavantajul acesteia, ci folosirea învăţăturii în dezavantajul semenilor.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2014), nr. 290 (16-30 noiembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi! La mulţi ani!

Atlantida vremii noastre. Atlantida a fost un continent, sau, mai bine-zis, o insulă imensă, undeva, în Oceanul Atlantic. Ea s-a scufundat la un moment dat. Despre ea vorbesc doar vechii scriitori. Din scrierile acestora aflăm că locuitorii acestei „insule-continent” erau deosebiţi de restul oamenilor. Erau „atlanţi”, adică mai mari, uriaşi; erau, în acelaşi timp, cu mult mai avansaţi în cunoaştere decât ceilalţi. Atlantida ajunsese la un nivel de cultură şi civilizaţie greu de apreciat astăzi. Adevărat este că, după cum spun cei vechi, tocmai această dezvoltare extraordinară a ştiinţei atlanţilor a dus la distrugerea civilizaţiei şi continentului lor. S-a produs acolo o catastrofă, care a nimicit viaţa şi teritoriul atlanţilor. Totul a rămas o amintire.

Pornind de la acest adevăr, oamenii vremii noastre ar trebui să înveţe multe din el. Şi noi, oamenii de azi, am ajuns la un nivel al culturii şi civilizaţiei pe care nu l-au atins vreodată generaţiile trecute. Deţinem aparate, tehnici şi cunoştinţe la care părinţii, moşii şi strămoşii noştri nici n-au visat vreodată. E şi bine, e şi rău. Cunoaştem o bună parte din tainele lumii, ale Pământului şi Cosmosului şi le stăpânim, conform poruncii divine: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pământul”. Am crescut sub aspectul cunoaşterii şi dezvoltării ştiinţei şi tehnicii; ne-am înmulţit, fiindcă am ajuns de la o pereche de oameni la peste şapte miliarde; stăpânim Pământul şi se pare că stăpânim şi o părticică din Univers. Ei bine, ce facem acum? Suntem noi suficient de înţelepţi ca să gestionăm aceste comori, pe care le deţinem, sau vom avea soarta atlanţilor de pe Atlantida?

Vocea Cosânzenei (partea a doua)

Ioan Perhaiţă

de Ioan PERHAIŢĂ

Adriana Bodea. Este născută la 11 decembrie 1979 în satul Libotin, fiică a lui Dumitru şi a Victoriei Buda. A absolvit şcoala generală din satul natal. Este o fire liniştită dar harnică, aceasta dovedind-o atât la locul de muncă din cadrul firmei S.C. Taparo S.R.L., cât şi în gospodărie, alături de soţ, părinţi şi frate. Activează în grup din Postul Crăciunului anului 2008, când se face remarcată prin versuri ce precedă colindele, acea formulă cu care colindătorii îşi cer permisiunea gazdelor de-a colinda. Dă dovadă de multă seriozitate, participând consecvent la activităţile grupului.

Aurelia Boga. S-a născut la 29 septembrie 1982 în satul Libotin, în familia Pavel şi Maria Lucian. Este absolventă a zece clase. S-a căsătorit cu unul din membrii Corului de bărbaţi „Dacii liberi”, pe nume Augustin Boga. Au doi copii (Ioan şi Nicolae), elevi ai şcolii din Libotin. Aurelia şi Augustin deţin o gospodărie frumoasă, fiind destoinici agricultori şi crescători de animale. Aurelia îndrăgeşte cântecul tradiţional, colindele şi pricesnele. Activează în grupul vocal feminin încă de la începuturile lui. Este o femeie energică, mobilizatoare, gata oricând să intervină cu un deosebit spirit critic.

Olimpia Cârtiţă. Un mărţişor născut în 1979 (1 martie) în satul Libotin, fiică a lui Ioan şi Călina Filip. Este căsătorită cu Mircea Cârtiţă, fost membru al Corului de bărbaţi „Dacii liberi”. Au doi copii (Marius şi Livia), elevi. Au o gospodărie frumoasă, pe care şi-o întreţin în ciuda faptului că au şi câte un loc de muncă. Olimpia este o muncitoare harnică, fruntaşă la firma S.C. Taparo S.R.L. din Târgu Lăpuş. Este o fire veselă, optimistă. Are calităţi vocale şi o receptivitate de invidiat. Iubeşte pricesnele, pe care le interpretează impecabil, în special ca solistă a grupului. Activează în actualul grup, de la înfiinţarea lui.

Agenda săptămânii 1-6 decembrie 2014 – Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare

Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare

de Ştefan SELEK

Luni, 1 Decembrie
În conformitate cu legea 53/2003, în ziua de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, biblioteca este închisă pentru public.

Miercuri, 3 decembrie
ora 12, Sala de conferinţe
Centrul Universitar Nord Baia Mare în colaborare cu Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” vă invită la lansarea revistei „Nord cultural”, an III, nr. 9, iulie-decembrie 2014, editată de Editura Universităţii Tehnice Cluj-Napoca.
Proiectul a fost realizat cu sprijinul Municipiului Baia Mare, prin programul de finanţare nerambursabilă pentru anul 2014.
Invitaţi:
dr. Teodor Ardelean, director al Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”
prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu – decan al Facultăţii de Litere UTCN-BM
Moderator:
lect. univ. dr. Delia Anamaria Răchişan – redactor-şef „Nord cultural”
Moment artistic:
Dialog muzical – Fabian Ghişe, Bogdan Rogojan şi studenţii de la Etnologie UTCN-BM.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2014), nr. 289 (1-15 noiembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Actorul din culise. Pe scena istoriei îşi joacă rolul tot felul de personalităţi, de personaje şi de persoane. Unii sunt împăraţi, alţii regi, alţii preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, ambasadori, consilieri, consuli, senatori, deputaţi, înalţi funcţionari etc. Unii sunt oameni serioşi, capabili, de bună credinţă, cu dragoste faţă de poporul şi ţara pe care o slujesc, gata să-şi sacrifice propriile interese, uneori chiar viaţa, în folosul celor mulţi; alţii sunt escroci de înalt calibru sau găinari de duzină, ajunşi prin nu ştiu ce concurs de împrejurări pe locurile pentru care nu au nicio chemare şi competenţă. Unii sunt incoruptibili, alţii sunt corupţi până în măduva oaselor; unii sunt eroi, alţii sunt trădători şi comparaţiile ar putea continua la nesfârşit. Fiecare îşi joacă un anumit rol pe această scenă imensă, dar toţi, absolut toţi, jură pe tot ce-i în cer şi pe pământ, că tot ceea ce fac şi tot ceea ce vor face este numai şi numai în slujba Marelui Actor, Măria Sa Poporul. Asta, mai ales înainte de a ajunge în funcţiile respective. Îşi mai aduc aminte de astfel de promisiuni de câte ori au nevoie să smulgă Marelui Actor câte un vot, câte o confirmare, că ei pot să rămână acolo unde sunt. Cu un tupeu care frizează buna-cuviinţă, actori de tot felul aduc Marelui Actor câte o floare, câteva boabe de orez sau de zahăr, puţină făină, câteva sticle de bere, pungi, ziare, pupături, laude, promisiuni şi altele asemenea. Şi Marele Actor, jucând rolul unui naiv copilăros, nu respinge nimic. Se face că nu înţelege cum stau lucrurile, se face că-i crede pe toţi, că-i iubeşte, că-i aplaudă, că-i laudă. Tot un rol! Actorii mărunţi nu uită niciodată să-i ceară Marelui Actor biruri tot mai mari şi tot mai multe, corvoade pentru orice. Adesea îi cer să fie când vacă de muls, când carne de tun. La vreme de pericol, către Marele Actor se îndreaptă toţi şi-i cer şi bani, şi bucate, şi muncă, şi eroi, care să fie presăraţi pe câmpurile de luptă…

FOLCLOR ŞI ISTORIE

prof. Pamfil Bilţiu

de Pamfil BILŢIU

Evenimentele istorice, unele calamităţi naturale, întâmplări tragice, epidemii, soldate cu pierderea de vieţi omeneşti, au stârnit imaginaţia poporului, care a brodat în jurul lor plăsmuiri anonime, având drept scop rememorarea lor pe cale orală.

Cântecele istorice rememorează, prin vers şi melodie, evenimente zbuciumate, rezultând producţii de mare încărcătură emoţională. Cântecele de cătănie şi război ne reconstituie, cu aplomb stilistic, imagini şi episoade legate de marile bătălii şi care sunt adesea un reflex al suferinţelor pe care le cauzează. Baladele abundă în episoade din trecutul de luptă a unor eroi mult îndrăgiţi de popor, care erau haiducii, unii ridicaţi la rangul de simbol al luptei pentru dreptate şi libertate socială. Un exemplu ilustrativ pe această linie îl reprezintă Pintea Viteazul, care, fiind un exponent al păturilor de jos, este imortalizat de popor într-un repertoriu infinit de tradiţii aparţinând unei game variate de genuri şi specii folclorice.

Un repertoriu amplu de legende şi povestiri sunt brodate în jurul unor personalităţi istorice, precum Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Avram Iancu, Dragoş Vodă etc. Alături de scriitorii culţi, creatorii anonimi le-au imortalizat faptele, transformându-i în eroi, în legende şi povestiri ticluite cu măiestrie.

Scrisoare pastorală, foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 285 (1-15 septembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Idolii vremii noastre. Sentimentul religios a fost înnăscut în om. A venit cu el pe lume. Oriunde a existat o comunitate omenească, a existat şi o manifestare religioasă, indiferent ce forme a îmbrăcat ea. Descoperirile arheologice dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Sunt scoase la lumină obiecte de cult, sunt identificate tot felul de practici rituale de înmormântare care spun că acea populaţie a avut o credinţă religioasă. Omul dintotdeauna a fost conştient că trebuie să existe o forţă supranaturală creatoare şi conducătoare a universului şi a încercat să cunoască această forţă. A socotit că este un element al naturii: soarele, luna, stelele, munţii, apele, copacii, pietrele; a socotit că este sub forma unei fiinţe omeneşti nevăzute, extraordinar de puternice; a crezut că este o idee mai presus de lume. A socotit că fiecare element al naturii are deasupra o asemenea forţă protectoare: marea îl avea pe Poseidon, focul pe Hefaistos; timpul pe Cronos; fiecare activitate umană, bună sau rea, avea un zeu, un idol: comerţul pe Mercur, războiul pe Jupiter, vânătoarea pe Diana; fiecare însuşire sau trăsătură spirituală umană deosebită îşi avea zeul ei: frumuseţea pe Afrodita, înţelepciunea pe Sofia, beţia pe Bachus. Asta, ca să vorbim doar de religiile greco-romane. Şi la alte popoare era la fel: spre exemplu, la asirieni zeul binelui era Ormuz, al răului Ahriman. Exemplele pot continua. Erau popoare care aveau zeci de astfel de zei. Ele se numeau popoare politeiste. Puţine au fost popoarele monoteiste, adică cele care s-au închinat unei singure forţe supranaturale, care concentra în sine toate energiile. Am putea menţiona în acest sens pe evrei cu Iahve, pe daci cu Zamolxe, iar mai târziu creştinii, care-L cinstesc pe Dumnezeu.