MAŞINI DE ALTĂDATĂ

de Dan CIACHIR 

În 1963-’64, între maşinile parcate în faţa hotelurilor „Lido” şi „Ambasador” de pe Bulevardul Magheru apărea câte-o Alfa Romeo 2600 cu două portiere, siluetă aerodinamică, bord în lemn şi ceas de viteză cu uluitoarea cifră de 240 de kilometri la oră, vreo Lancia Zagato de 3000 de centimetri cubi sau vreun Jaguar metalizat cu spiţe la roţi… Unii trecători se opreau din mers privindu-le admirativ, surprinşi să constate că proprietarul Alfei cu număr de Milano sau de Torino deschide şi închide geamul portierei printr-o apăsare de buton. La fel de admirat era câte un Ferrari sau Studebakerul vreunui om de afaceri ori industriaş staţionat în parcarea hotelului „Athénée Palace”, mărginită de scuarul în care nu fusese încă aşezată statuia lui Eminescu. La câţiva paşi, în intersecţia Căii Victoriei cu Strada Ştirbei Vodă, se găseau patru semafoare (pe locurile în care există şi astăzi), culorile fiindu-le schimbate de miliţianul din cabina cilindrică pe jumătate vitrată, numită în limbaj popular borcan, din colţul aripii fostului palat regal, care adăpostea şi pe atunci Muzeul de Artă. În sălile sale fusese deschisă în 1957 o expoziţie de carte franceză, vizitată de mii de oameni, îndeosebi tineri, care se aliniau răbdători în cozi lungi, aşteptând pe trotuar până să intre înăuntru, şi tot acolo fusese amenajată, cu un an mai târziu decât sorocul jumătăţii de mileniu scurse de la urcarea pe tron, o expoziţie consacrată în 1958 lui Ştefan cel Mare… În 1964 mergeam în unele duminici pe la casele memoriale ale unor pictori, începând cu aceea din apropierea locuinţei noastre, a lui Tattarescu, unde, pe lângă tablouri mă atrăgeau, ca şi la Muzeul „Theodor Aman”, scoarţele, chilimurile, narghilele, măsuţele joase şi alte lucruri aduse din Orient… La Muzeul de Artă, zis şi al „Republicii”, fusesem mai întâi cu şcoala, apoi revenisem singur, tot într-o duminică, dornic să revăd porţelanurile şi figurinele chinezeşti în tonuri alb-albastre şi nişte bibelouri de jad de un galben mat, vâscos, dens ca mierea, de la etajul al treilea al clădirii. După o atare vizită, într-o duminică de toamnă, când am coborât în stradă plutea lumina statică a soarelui de octombrie; era vremea amiezii şi mă gândeam că trebuie să ajung acasă într-un sfert de oră – se apropia ora mesei. Nu trecea nicio maşină prin intersecţie; sergentul din borcan schimba culorile semafoarelor în zadar. Piaţa Palatului, Strada Ştirbei Vodă, colţul Căii Victoriei dinspre „Athénée Palace” păreau un deşert citadin. Abia după ce sergentul a schimbat pentru a treia oară luminile stopurilor, s-a ivit şi s-a scurs printre semafoare un Moskvici bej.