Pamfil Şeicaru – mormântul de la Orşova

La 21 octombrie 1980 a murit în Germania ziaristul Pamfil Şeicaru. După 11 ani, rămăşiţele sale pământeşti sînt aduse în Ţară şi reînhumate, la 17 februarie 1991, în Cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti, unde sînt înmormântaţi părinţii lui. La 20 octombrie 2005, osemintele lui Pamfil Şeicaru sînt strămutate la Mănăstirea cu hramul „Adormirea Sfintei Ana” de pe Dealul Moşului, Orşova, pe care a ctitorit-o în perioada interbelică în semn de mulţumire că acolo a scăpat cu viaţă după ce fusese îngropat de viu, împreună cu un camarad, în urma unei explozii de obuz, în timpul Primului Război Mondial, în care luptase ca sublocotenent, aşezământ monahal (căruia sub regimul comunist i se dăduse destinaţie laică), pe care îl donase Patriarhiei Române din Bucureşti printr-un act notarial redactat la München în 24 martie 1975.

Mormântul lui Pamfil Şeicaru – Mănăstirea „Adormirea Sfintei Ana” Orşova

Scrisoare pastorală, foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 285 (1-15 septembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Idolii vremii noastre. Sentimentul religios a fost înnăscut în om. A venit cu el pe lume. Oriunde a existat o comunitate omenească, a existat şi o manifestare religioasă, indiferent ce forme a îmbrăcat ea. Descoperirile arheologice dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Sunt scoase la lumină obiecte de cult, sunt identificate tot felul de practici rituale de înmormântare care spun că acea populaţie a avut o credinţă religioasă. Omul dintotdeauna a fost conştient că trebuie să existe o forţă supranaturală creatoare şi conducătoare a universului şi a încercat să cunoască această forţă. A socotit că este un element al naturii: soarele, luna, stelele, munţii, apele, copacii, pietrele; a socotit că este sub forma unei fiinţe omeneşti nevăzute, extraordinar de puternice; a crezut că este o idee mai presus de lume. A socotit că fiecare element al naturii are deasupra o asemenea forţă protectoare: marea îl avea pe Poseidon, focul pe Hefaistos; timpul pe Cronos; fiecare activitate umană, bună sau rea, avea un zeu, un idol: comerţul pe Mercur, războiul pe Jupiter, vânătoarea pe Diana; fiecare însuşire sau trăsătură spirituală umană deosebită îşi avea zeul ei: frumuseţea pe Afrodita, înţelepciunea pe Sofia, beţia pe Bachus. Asta, ca să vorbim doar de religiile greco-romane. Şi la alte popoare era la fel: spre exemplu, la asirieni zeul binelui era Ormuz, al răului Ahriman. Exemplele pot continua. Erau popoare care aveau zeci de astfel de zei. Ele se numeau popoare politeiste. Puţine au fost popoarele monoteiste, adică cele care s-au închinat unei singure forţe supranaturale, care concentra în sine toate energiile. Am putea menţiona în acest sens pe evrei cu Iahve, pe daci cu Zamolxe, iar mai târziu creştinii, care-L cinstesc pe Dumnezeu.