Culme a încercărilor – amputarea chirurgicală

09/04/2017
„Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi, oare,
şi pe cele rele?” (Iov, 2, 10)

de Amza JUCAN

Amza JucanNe vom referi aici la înlăturarea pe cale chirurgicală a unui membru al corpului sau a unui segment de membru (dar multe sunt valabile și în cazul amputării accidentale).

Vestea despre necesitatea intervenţiei chirurgicale dărâmă psihic pacientul. Nimeni nu și-o dorește, dar, în caz extrem, amputația e salvatoare a vieții; deci, trebuie acceptată, deși omul știe bine că nu va urma nimic plăcut. Consecinţele fizice şi psihice ale amputarii sunt dramatice şi, în majoritatea cazurilor, au un impact profund asupra pacienţilor, prejudiciindu-le tot restul vieţii. Odată operația încheiată, omul este nevoit să se acomodeze şi să facă faţă senzaţiei de pierdere a membrului amputat, apoi să se adapteze pierderii funcţiei membrului amputat, dar şi să se acomodeze cu noul aspect fizic şi cu felul în care este privit de ceilalți. Citește restul acestei intrări »


Intervenţia psihologică în pregătirea preoperatorie

04/04/2017

de Amza JUCAN

Amza JucanAflat în faţa unei operaţii chirurgicale, în sufletul pacientului se declanşează o serie de temeri – în parte, întemeiate, în parte, nu –, iar disconfortul produs de operaţie este cât se poate de real. Cu ajutorul psihologului, pacientul îşi poate însă restabili echilibrul interior.

E bine să se ştie că o intervenţie psihologică de pregătire preoperatorie va include diverse de tehnici cognitiv-comportamentale: restructurare cognitivă, tehnici de rezolvare a problemelor, tehnici de înlăturare a stresului, training de relaxare, tehnici de control al respiraţiei, expunere în imaginar, tehnica desensibilizării sistematice, dialogul socratic, contraargumentarea şi, la nevoie, hipnoterapie. Pacientul nu şi le poate aplica singur, pe de o parte, pentru că nu ştie nici ce trebuie să facă, nici cum, iar pe de alta, pentru că şi în cazul unui pacient avizat ar interveni copleşitor factorul subiectiv, ceea ce ar altera foarte mult procesul terapeutic şi, implicit, rezultatul. Citește restul acestei intrări »


René Descartes – Meditaţii metafizice

26/02/2015

de Amza JUCAN

Amza JucanMeditaţii metafizice a lui Descartes rămâne, înainte de orice – la mult peste 350 de ani de la scrierea ei – o lectură extrem de interesantă. Pe urmă, deşi titlul conţine, clar, cuvântul metafizică, se poate discuta dacă este o lucrare de logică sau de filosofie[1]. Personal, nu pot răspunde hotărât, ba chiar mă întreb dacă nu este un capitol de dogmatică creştină prezentat într-o manieră nonconformistă şi nu pot ocoli nici impresia catehetică pe care mi-o lasă textul lui Descartes, cu toate că lucrarea nu este elaborată în conformitate cu planul obişnuit al catehezei. În orice caz, dogmatica ortodoxă îl citează pe Descartes ca valoros susţinător al argumentului ontologic în demonstrarea existenţei lui Dumnezeu, aducându-i, ca singură obiecţie, nivelul prea înalt de redactare a tezei, ceea ce-i reduce accesibilitatea, adică raza de convingere.

Analizând volumul în sine, fără a face aprecieri legate de posibila lui influenţă (barată intenţionat de însuşi Descartes, cum aflăm din prefaţa traducătorului), este de remarcat stilul spiralat al expunerii. Mereu sunt reluate afirmaţii anterioare, nu însă prin simplă revenire la ele, ci prin ducere a ideii cu o spiră mai sus. Argumentaţia carteziană urmează un permanent urcuş, dar ascensiunea nu este lăsată la voia accidentului. Ea este rulată, „alunecată”, condusă în mod „neted”. Citește restul acestei intrări »


Teoria semnalului costisitor – o posibilă explicaţie a somnului şi a viselor REM

18/02/2015

de Amza JUCAN

4vise_r_gDeşi funcţia somnului şi a viselor REM (vise în care cel care visează este protagonistul principal şi resimte, în timpul lor, trăiri fizice) rămâne necunoscută, anumite teorii evoluţioniste, cum ar fi teoria semnalului costisitor (TSC), oferă argumente care ar putea fi considerate un punct de plecare în sprijinul elucidării acestui mister. Un studiu recent porneşte de la premisa că multe dintre semnalele produse de creierul uman în starea de vis pot fi considerate semnale costisitoare: stimuluri emoţionale, care duc la comportamente costisitoare pentru subiect când acesta este treaz. Se ştie, astfel, că un individ se poate vedea în vis ca având un anumit handicap (îi lipsesc hainele, şi-a pierdut banii sau buletinul, este atacat etc.). Acest „visător” va fi influenţat în starea de veghe de conţinutul neplăcut al visului, în sensul că va semnaliza un ego „handicapat”, manifestat prin afişarea aceloraşi emoţii intense sau dispoziţii psihice simţite în vis. Un impact şi mai puternic se va face simţit în cazul în care subiectul decide să împărtăşească visul cu alte persoane. Individul va folosi conţinutul viselor în sprijinul unor strategii autohandicapante în relaţie cu persoanele din anturajul apropiat. Utilizarea unor asemenea semnale costisitoare psihic are rolul de a facilita anumite nevoi comunicative vitale ale persoanei care visează.

O mare parte din conţinutul viselor REM este legată de şi chiar produsă de fiziologia REM. Activarea creierului limbic (cel răspunzător de emoţii) se manifestă în vise care conţin situaţii sociale de mare greutate emoţională. TSC poate explica atât efectul viselor, cât şi manifestările fiziologice aparente în REM. TSC porneşte de la premisa că semnalele implicate în comunicarea dintre indivizi trebuie să fie imposibil (sau extrem de dificil) de falsificat, pentru a fi funcţionale şi credibile. Citește restul acestei intrări »


Conformitatea

19/11/2014

de Amza JUCAN

  1. Evoluţia conformităţii

Amza JucanÎn urma unui studiu efectuat de G. S. Berns, J. Chapelow, C. F. Yin, G. Pagnoni, M. E. Martin Skurski şi J. Richards, conducătorul studiului, Gregory S. Berns, a pus concluzia celebră deja în mediul psihologilor: „Ne place să credem că a vedea înseamnă a crede, dar rezultatele studiului arată că a vedea înseamnă a crede ceea ce grupul îţi spune ce crezi”. Aceasta, pentru că este mai comod să te conformezi decât să te opui, la care se adaugă nevoia omului de a aparţine unui grup social, deci de a-şi crea asemănări cu membrii grupului, invers, de a alege grupul după compatibilitatea în idei. Apartenenţa la un grup garantează mai mari şanse de „supravieţuire” (dacă e să ne raportăm la legile evoluţiei speciilor), decât în mod independent, pentru că, cu toate restricţiile şi obligaţiile pe care le poate impune, grupul asigură o anumită protecţie – cam cum ar fi un fir de grâu într-un lan. De altfel, în afara societăţii nici nu se poate trăi şi din primele momente de viaţă suntem supuşi regulilor dictate de ceilalţi; suntem obişnuiţi, prin urmare, să ne conformăm unor norme, adică să ne manifestăm ca oameni „educaţi”. S-a observat totodată că educaţia este similară unei iniţieri şi este, de aceea, utilă însă, pe de altă parte, tendinţa de a ne conforma poate fi folosită de multe ori tocmai împotriva noastră, prin manipulare.

Conformitatea este un aspect important al multor sisteme de comunicare, în care semnalele sunt transmise cultural. De exemplu, în privinţa animalelor, conformarea în comportamentul de atacare a unui intrus în cadrul grupului este o strategie mai de succes decât sustragerea de la conformare. Citește restul acestei intrări »


Emoţie – cogniţie. O privire comparativă a teoriilor psihologiei moderne şi a învăţăturilor biblice

04/10/2014

de Amza JUCAN

fata in fataÎn Index lexical şi glosar de la sfârşitul volumului său Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Jacques Cosnier defineşte cogniţia ca fiind „ansamblul activităţilor mentale care asigură achiziţionarea informaţiei”. Tot acolo, Cosnier observă că, în mod tradiţional, cogniţia „este considerată ca opusă afectivităţii, însă cognitivismul contemporan consideră afectivitatea ca pe o parte a cogniţiei[1]. Prin urmare, afectivitatea este un fel de enclavă. E evident că, în condiţii normale, enclava-afectivitate ocupă un spaţiu bine delimitat şi că proporţia ei în „spaţiul” cogniţiei se menţine în limite fireşti. Alteori însă, afectivitatea (element subiectiv) tinde (şi reuşeşte) să se întindă pe mult mai mult teritoriu, sufocând elementul obiectiv (cogniţia), periclitând schemele de raţionament şi alterând reprezentările – situaţie în care nici delimitarea „spaţiului” ocupat nu mai e stabilă, ci fluctuantă. Citește restul acestei intrări »


Teoria speranţei

02/10/2014

de Amza JUCAN

foto_Olga-Vuscan_1Ideea de a spera se referă la faptul că, prin încredere şi un oarecare efort, fiecare individ îşi poate găsi căile de urmat spre a-şi atinge obiectivele şi poate deveni motivat să folosească aceste căi. Aceasta, deoarece speranţa conduce emoţiile şi bunăstarea oamenilor.

Teoria porneşte de la asumpţia că acţiunile oamenilor au conţinut teleologic, adică sunt orientate spre anumite scopuri. Scopurile ţintesc secvenţe mentale ale acţiunii şi furnizează componenta cognitivă care fixează speranţa, dar şi ea e capabilă de a anima energiile care pot realiza scopurile. Iar scopurile trebuie să aibă o valoare semnificativă pentru a face parte din gândul conştient şi trebuie să fie posibil de atins.

Pentru a realiza finalitatea, oamenii trebuie să se vadă capabili de a genera proiecte corecte. Acest proces se numeşte „pathways thinking”. Citește restul acestei intrări »


CONVERTIREA LUI SAUL DIN TARS

11/09/2014

Recenzie la: Constantin Provian, Sf. Apostol Paul. Studiu asupra personalităţii şi activităţii sale practice, Buzău, Tipografia I. Călinescu, 1921

de Amza JUCAN

Cartea lui Constantin Provian despre Sf. Apostol Paul, apărută la Buzău în 1921, prezintă personalitatea şi activitatea Apostolului neamurilor în contextul istoric, cultural, social şi politic, fiind, de aceea, un studiu exegetic, ceea ce şi intenţionase să facă autorul cărţii. Constantin Provian explică în introducere ce realitate practic infinită rezultă din combinaţiile faptă-moment, eveniment-împrejurare, Biserica Nasterea Domnului_Cluj-Napocaacţiune-circumstanţă, lucrare-vremuri; ce reţea de influenţe suportă faptele sau opera cuiva din partea stadiului de dezvoltare a culturii şi ştiinţei, din partea treptei de civilizaţie pe care se găseşte societatea, a obiceiurilor, tradiţiilor, mentalităţilor circumscrise unei zone geografice sau tipului de autoritate exercitat într-un stat. „O acţiune pastorală, o cuvântare, sau o catehizare despre acelaş subiect nu vor fi pretutindeni şi pentru ori cine aceleaş, ci vor primi în structura lor pecetea clipei în care se desfăşoară şi a împrejurărilor diverse, în care se află cel către care ele se îndreptează”.

Analiza rezultatelor muncii cuiva nu poate eluda factorul psihosocial. Constantin Provian îşi scrie cartea conformându-se acestor principii. Înainte de a se ocupa de personalitatea şi activitatea Sfântului Apostol Pavel, autorul prezintă epoca lui, chiar dacă se va dovedi că Pavel scapă determinărilor vremelniciei. În el este rezultatul Harului Hristic, Har care nu se subordonează istoriei sau toposului. „Apostolul Pavel nu datoreşte epocii sale nici unul din elementele fundamentale ale operii şi personalităţii sale. El nu e un produs, sau o oglindire a împrejurărilor, care determină în deobşte desfăşurarea unei vieţi. El este dela început până la sfârşit o creaţiune a Harului Iisus Hristos. Iar Iisus Hristos este deasupra vremilor şi a tuturor împrejurărilor de timp şi loc”. Constantin Provian precizează faptul că „în privinţa Sf. Apostol Pavel […] ne interesează vremea sa, nu pentru a deduce din ea elementele caracteristice ale personalităţii sale, ci numai pentru a înţelege şi urmări acţiunea sa”. De fapt, cadrul socio-politic al Imperiului Roman (necreştin, evident, şi, omeneşte, neintenţionat) pare a fi (şi se dovedeşte că e aşa) anume pregătit ca teren fertil pentru semănarea creştinismului care va găsi condiţii prielnice (acolo, în mijlocul păgânismului) de „rodire” şi răspândire. Citește restul acestei intrări »