Realitatea, memoria şi documentul istoric în armonia cuvântului

de Anca NEGRU,
Sibiu

Cartea lui Octavian Curpaş se încadrează undeva la confluenţa a trei mari domenii: documentul istoric, memorialistica şi beletristica, surprinzând cu nonşalanţă şi dezinvoltură într-un stil jurnalistic aparte elemente din toate cele trei arii de cunoaştere mai sus-menţionate. Este document istoric prin faptul că notează acte istorice şi vine cu date, evenimente, situaţii ale exilului românesc şi diasporei respective, este memorialistică pentru că amintirile lui nea Mitică (Dumitru Sinu) sunt liantul, motorul, pretextul şi conglomerantul întregului excursus, este beletristică pentru darul de a povesti, adică pentru povestirile cu şarmul lor implicit prezentate în această operă. Cartea debutează prin întâlnirea cu personajul-liant şi a celor secundare (exilul, prietenii de exil, satul românesc, tradiţiile, România şi românii) subînţelese mai întâi, abia apoi redate, descrise în amănunţime atât în privinţa vieţii, cât şi a carierei lor („Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie?” – p. 5).