de Octavian LUPU
Dragonul se lupta să îl doboare cu răsuflarea sa otrăvitoare. Era istovit după ceasurile lungi de confruntare. Ochii săi de culoarea smaraldului luceau stins în lumina asfinţitului. Coada sa plină de ţepi zăcea inertă pe suprafaţa pământului. Şiroia de sânge în urma loviturilor pe care le primise, dar nu se dădea bătut. Nu pierduse nici o confruntare pe tot parcursul existenţei sale. Şi zilele lui se numărau cu sutele de ani, aproape cât durata evului prezent. Îşi dorea să se termine lupta, dar abia putea să se mai mişte.
La mică distanţă, prinţul se clătina şi tremura din toate încheieturile. Cu toate acestea, sabia o strângea cu putere în mâna sa cea dreaptă. Era palid de oboseală şi puterile îl lăsau. Încordarea i se citea pe faţă sub părul bogat ce îi acoperea fruntea. Părea slab şi neajutorat în faţa dragonului, dar toată puterea sa consta în iscusinţa de a şti unde să lovească şi cum să se ferească. Însă acum se simţea terminat, dar nu putea să se oprească înainte de a-l distruge pe adversar. Mereu pierduse în confruntările pe care le dăduse cu acest dragon. Nu era vina lui, dar de fiecare dată se îndârjea şi mai tare, convins că în cele din urmă va învinge.
De multe ori, dragonul se jucase cu el, distrându-se doar pentru spori suferinţa unei fiinţe umane neajutorate. Prin teroare directă, îi făcea viaţa un chin în mijlocul palatului de marmură albă în care prinţul locuia. De la distanţă ştia să îşi trimită sugestiile întunecate asupra victimei, care înnebunea de spaimă, aparent fără motiv. De aceea, nimeni nu contesta autoritatea sa, era suficient doar un gând sau o privire pentru a-i tulbura şi spulbera pe împotrivitori. Citește restul acestei intrări »