Speciile infinitului (incurs pluridisciplinar)

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Conceptul de infinit, derivat din adjectivul latinesc infinitus, -a, -um (nesfârşit, nemărginit, nedeterminat), este o dominantă nucleară a cel puţin patru domenii ale spiritului: filosofia, matematica, fizica şi teologia. Fiecare dintre acestea încearcă să decripteze esenţa ultimă a lumii, chiar dacă diferă denumirile: principiul prim (arche), ideea de Bine suprem, cauză primă, Primul motor (Primum movens), Dumnezeu, Absolut, Nedeterminat, act pur, substanţă, Ideal Transcendental, Fiinţă supremă, limită, număr transfinit etc.

Dacă la filosofii presocratici, ideea de infinit este legată de căutarea (confuză, adesea naivă) a primului principiu (apa, aerul, apeironul[1], focul, numărul[2] etc.), la Platon conceptul de transcendenţă (şi implicit cel de infinit) este tematizat nu doar din perspectiva cosmologică, ci mai ales din cea metafizică.

Aristotel și doctrina primului motor

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Problematica aristotelică se originează în disputa asupra participaţiei sensibilului la intelegibil. Într-adevăr, metafizica platoniciană avea de rezolvat o dificultate majoră: participarea lucrurilor la idei, în condiţiile în care spaţiul inteligibil era transcendent sensibilului. Contrar maestrului său Platon, Aristotel[1] va susține că nu există o separaţie între inteligibil şi sensibil. Inteligibilul este inerent sensibilului şi imanent lui. Astfel universalul devenea inerent individualului[2]. Dacă la Platon esenţa era transcedentă individului, întemeietorul Academiei încercând să separe pe Parmenide de Heraclit, la Aristotel avem de-a face cu o înbinare a devenirii cu ființa[3], respectiv a universalului cu propriile individuaţii.

Pentru a rezolva tensiunile interne tezei unui universal care, deşi nu are o subzistenţă proprie, nu este totuşi extras pe cale inductivă din indivizi, Aristotel creează un întreg aparat de distincţii conceptuale.

Omonimia substanței la Aristotel

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie
„Andrei Şaguna” Sibiu

Termenul de substanţă are la Aristotel mai multe înţelesuri. O primă clasificare a substanţei este dată în Metafizică XII (λ). Aici substanţele sunt de două feluri: sensibile şi nonsensibile. Substanţa nonsensibilă este chiar primul motor ca act pur, anterior oricărei potenţe.

Substanţele vizibile sunt cele cosmice, care la rândul lor sunt şi ele de două feluri:

1. substanţe vizibile coruptibile (substanţele sublunare);
2. substanţele incoruptibile, veşnice (substanţele supralunare)

Delimitarea acestor substanţe era făcută de orbita lunii şi ţinea de cosmologia aristotelică.

Pentru Aristotel, cosmosul vizibil avea două regiuni: una supusă naşterii şi pieirii şi alta veşnică. Tot ceea ce era în interiorul orbitei circulare a lunii intra în sfera coruptibilităţii. Dimpotrivă, corpurile cereşti care erau în afara acestei orbite (corpuri supralunare) erau considerate de Aristotel veşnice, fiind făcute dintr-o substanţă incoruptibilă, care nu participă la naştere şi pieire.

Un filosof neotomist: românul Ioan Miclea (1902-1982)

de conf. univ. dr. Nicolae IUGA

După cum se ştie, tomismul, adică filosofia tomistă, respectiv neotomismul contemporan, sunt curente filosofice legate de numele gânditorului medieval care a întemeiat acest fel de a privi filosofia şi relaţia ei cu teologia, Sf. Toma din Aquino (1211-1274), fost profesor de teologie şi filosofie la Paris (1256-1272) şi, pentru perioade mai scurte, la Bologna, Roma şi Napoli.

Împrejurările în care a trăit Sf. Toma sunt legate de noi descoperiri în ceea ce priveşte opera lui Aristotel. Mai precis, Organonul lui Aristotel a fost cunoscut în Occident încă de la bun început. Un exemplar în latină a fost trimis de la Constantinopol, pe la sfârşitul secolului VIII după Hristos, lui Carol cel Mare, împăratul Europei Occidentale. În mănăstirile catolice apusene s-a lucrat foarte mult pe Organon, mai cu seamă în ceea ce priveşte sistematizarea Teoriei silogismului. În schimb, Metafizica aceluiaşi Aristotel a avut, din nefericire, un destin diferit.

„MUNCA ESTE LEGEA LUMII MODERNE”…

de Vavila POPOVICI
Raleigh, Carolina de Nord, SUA

Munca este definită ca o activitate fizică sau intelectuală, făcută pentru a crea bunuri materiale şi spirituale. Dintre toate tipurile de activităţi, munca ocupă locul cel mai important în viaţa omului. Ea trebuie exersată din copilărie şi mai departe pentru formarea personalităţii şi a identităţii adultului. Munca este o condiţie a existenţei, dar şi o dovadă a sănătăţii noastre fizice şi sufleteşti. Rostim rugăciuni pentru sănătate, ne dorim sănătate pentru a putea munci. Omul harnic este pregătit în orice moment pentru muncă. Astfel el ajunge să fie mulţumit şi să se bucure de ceea ce a realizat, iar momentul cel mai fericit este tocmai cel al muncii împlinite. „Plăcerea serviciului aduce perfecţiune muncii”, spunea Aristotel, după cum, invers, perfecţiunea muncii aduce mulţumire şi plăcere.

Chiar dacă munca pretinde efort, ea nu constituie o povară a vieţii, fiindcă ea angajează omul spre un scop creator, care pe măsură ce este împlinit, aduce satisfacţia materială dar şi pe cea sufletească. Fiind condiţia esenţială a vieţii, munca este sfântă ca viaţa însăşi, fiindcă ambele au origine divină, iar Dumnezeu binecuvântează totdeauna munca cinstită. Ea trebuie pornită cu entuziasm, făcută cu plăcere, nu în zadar Confucius medita: „Dacă îţi place ceea ce faci, niciodată nu va fi o muncă”, a se înţelege – trudă. Sau, în exprimarea academicianului Grigore C. Moisil: „Munca este o pedeapsă, numai dacă omul nu se află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place”.