Bator

22/11/2012

Lui Ion Agârbiceanu

de Leon-Iosif GRAPINI

Leon-Iosif GrapiniCâteva zile n-a mai văzut-o nimeni pe afară, pe drum, prin locurile călcate de oameni, la biserică, sau la crâşmă, să se lege de unul sau de altul rău de plată, dar mai ales pe cărăruia bătătorită, pietroasă, ce urcă povârnişul dinspre băi, cei grijulii şi interesaţi se întrebau de n-o fi murit cumva, ducându-se şi ea dincolo, după cei dragi şi pierduţi, că ce rost ar mai avea să se chinuiască pe lume, pentru cine şi pentru ce, a rămas singură, Şi când te socoţi, se mai găsea câte o vecină să-şi dea cu părerea stând la taifas peste gard cu alta, la ce folos viaţa de unul singur, îi ca şi cum n-ai fi, ca şi cum ai fi mort, şi asta mai abitir pentru oareşicine care-a avut familie numeroasă, Că bine zici, dar crezi că-i moartă, D-apoi cum, de atâta amar de vreme cum crezi că poate fi, n-am văzut-o de zile bune.

Dar femeia era încă vie, deşi, aşa cum stătea pe laviţă, încremenită ca o stâncă, ţinându-şi mâinile în poală şi privirea fixată într-un colţ de odaie, puteai crede că-i dusă de mult, însă fiorul vieţii nu i-a părăsit cu totul trupul, cu toate că nemâncată şi nebăută de atâtea zile ar fi trebuit să-şi dea duhul, însă ceva nu o lăsa, o trăgea mereu înapoi, ea ar fi plecat cu dragă inimă, tocmai de asta nu şi-a căutat de gură, n-a îmbucat o coajă de pâine şi n-a sorbit un strop de apă, poate se îndură Cel de Sus şi o strânge de pe pământ, să o ducă la bărbatul şi la copiii ei, însă acel tainic şi nevăzut prag ce leagă lumile între ele ea nu l-a putut trece, când se vedea în tunelul alb, cu lumina fericirii scânteindu-i în ochi, plutind ca un fulg spre acel soare strălucitor, dumnezeiesc, ce o îndemna să înainteze, învăluind-o cu strălucirea şi căldura sa mântuitoare, uita de toate şi de tot, bucurându-se pe deplin de mângâierea şi dezmierdarea caldă şi dulce a astrului divin, dar, deodată, ca la un semn, plutirea înceta, ea întindea deznădăjduită mâinile ca şi cum ar fi vrut să se agaţe de săgeţile scânteietoare, să se tragă spre înainte, să-şi continue zborul lin, însă o mână nevăzută o smulgea din loc, o târa împotriva voinţei sale îndărăt, spre viaţa ei amărâtă, ticăloasă şi blestemată, şi se trezea în pat sau pe laviţă, locurile din care încerca aprig să se desprindă de cele lumeşti. Citește restul acestei intrări »