Despre fascinația toponimică

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Ca fiu autentic al Sălajului am avut privilegiul de viață să fiu contemporan cu reînființarea județului în 1968 și apoi cu încercările sale de „emancipare”, industrială, intelectuală, instituțională… Prin antrenarea mea în echipajele sălăjene ce au participat la concursurile televizate „Cheia orașului”, „Turneul emblemelor”, „Ocolul țării în opt luni”, dar mai ales prin prezența la „Cel mai bun… continuă” am fost determinat să cunosc în amănunt geografia ținutului, istoria, cultura și toate celelalte elemente definitorii pentru această zonă de mari intersecții. Și chiar dacă de peste patruzeci și trei de ani sunt băimărean și, deci, maramureșean cu state veridice de autentificare, mi-am păstrat atenția topo-tropică spre tot ce „mișcă” prin Sălajul natal, mai ales când prin această înclinațiune nu ofensez pe nimeni. Dimpotrivă, ținând cont că peste treizeci la sută dintre băimăreni sunt originari din Sălaj, îmi crește cota de simpatie publică.

O vorbă de duh zice că „nu ești de unde ești, ci de unde ți-e nevasta”, iar eu, ținând cont de această aserțiune sapiențială, mi-am făcut

O lecție de vrednicie

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Alexandru Odobescu
(n. 23 iunie 1834 – d. 10 noiembrie 1895)

Când l-am studiat în școală pe Alexandru Odobescu mi s-a părut forțată intrarea lui între clasicii literaturii române. Când am cercetat Istoria ASTREI și, apoi, a Academiei Române am simțit nevoia să-l ridic în mult mai multă lumină. Între tropismele culturale, biografismul a primit tot mai multă încununare. Veți înțelege, așadar, experimentul de față în care așez câteva decupaje cronologice și kayrotice din viața acestui mare cărturar și savant român, cel mai mare cultivator al transilvanismului la vremea lui: 

„Pe noi cui ne lăsați?”

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

La ziua „mântuirii neamului românesc”, de la 1 decembrie 1918, cea mai rostită sintagmă a zecilor de mii de români, adunați la Alba Iulia, a fost „De la Nistru pân’ la Tisa”. Versul poeziei eminesciene „Doina” ajunsese foarte cunoscut în toate teritoriile românești, după momentul primei lecturi în saloanele „Junimii”, din seara zilei de 17 iunie 1883. În particular, fie spus, nu se știe cu precizie de ce Mihai Eminescu n-a participat la ceremonia dezvelirii la Iași a statuii lui Ștefan cel Mare, unde ar fi trebuit, conform regiei „spectacolului”, s-o citească. Probabil rațiuni diplomatice au determinat absența poetului de la un eveniment atât de important și impozant, unde familia regală invitase mulți diplomați și ziariști străini.

Statuia lui Ștefan cel Mare. Anul 1902

„De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-sa” nu constituia decât o încercare de perimetrare pentru „plânsul neamului” și „Doina”, prin toponimele folosite înseamnă pentru toți românii băștinași

Ferește-ne, Doamne, de condamnarea la noapte!

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

În această perioadă când pandemia obligă liderii popoarelor să ia măsuri de constrângere nemaiîntâlnite, unul dintre subiectele cele mai frecvente este cel legat de închiderea magazinelor. De regulă, mărfurile de strictă necesitate sunt așezate în fruntea listei priorităților și permisivităților, dar conceptul beneficiază de o abordare foarte elastică de la țară la țară. Spre exemplu, în procedurile de carantinare (parțială sau totală), vânzarea cărților n-a fost considerată ca o necesitate într-o mulțime de țări renumite pentru istoria lor culturală. O veste extraordinar de îmbucurătoare ne-a venit

Viața unui om – istoria unei instituții

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Sociologii contemporani au concluzionat că cel mai important câștig al oamenilor este „indicele de relație”. Conexiunile cu ceilalți, reverberațiile, rezonanțele, comunicările, comuniunile și toate celelalte elemente ale unui astfel de „rol” aduc împliniri indivizilor înscriși în registrele de performanță, fie că e vorba de instituții academice, fie că ne referim la viața de zi cu zi a fiecăruia.

Mărturisesc public faptul că unele dintre cele mai mari „plăceri gnoseo” le am ca efect al lecturilor textelor rubricii de față. Așa s-a născut și ultima culegere de eseuri publicată la „Școala Ardeleană” a lui Vasile George Dâncu din Cluj-Napoca, la care prefața mi-a fost scrisă de jurnalistul și bibliotecarul sălăjeano-sibian Ion Onuc Nemeș, „Gânduri pentru o … bibliotecă de idei”, coleg de breaslă și prieten de viață. El face parte din eșalonul de oameni apropiați care îmi urmăresc „mersul” și „realizările” cu o constanță uimitoare. Din aceste rațiuni subiective, m-am simțit chiar obligat să-l „antrenez” într-o astfel de „pecete publicistică”. Cum s-ar spune în grai comun, cine să-mi prezinte „înfățișarea” sub formă de prefață

Chris Hedges – un mare anamnet contemporan

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare
Redactor-șef al revistei „Familia română”

Chris Hedges

Cel mai cunoscut sens al cuvântului anamneză este cel care se fixează pe „ansamblul informațiilor obținute de la pacient în legătură cu boala sa”. În istoria limbilor este consemnată originea sa grecească, fiind compus din ana = înainte și mnesis = memorie. De câteva mii de ani, cei ce examinau bolnavii foloseau această „taină” a meseriei, convinși fiind că orice boală are un traseu ce s-a încifrat în structurile de memorie ale bolnavului.

Cu toată vechimea sa venerabilă și în ciuda unor perioade în care această „sondare” era principala metodă de diagnostic, anamneza ca termen generic n-a „construit” și cuvântul „anamnet”. Am făcut această precizare pentru a nu fi judecat prea aspru de această îndrăzneală lingvistică, mulți savanți din domeniu, foarte „scorțoși academic”, considerând că doar lor li se cuvine „dreptul de viață și de moarte” pentru cuvintele unei limbi.

M-am simțit obligat de situație, foarte complexă și exagerat de confuză, să-l gratulez cu acest „titlu” pe Chris Hedges, care este creditat în lumea bună a ultimelor trei decenii, ca fiind autorul celui mai reușit

Din neguri de timp, spre neuitare

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare
Redactor-șef al revistei „Familia română”

O prefață are, de obicei, menirea să așeze lumină pe un chip puțin deslușit. Ca regulă generală, cel care scrie un astfel de „text deschizător” spre lectură trebuie să poarte o anumită pecete. Fie că este cunoscător al domeniului, critic sau istoric literar, când vorbim de beletristică, etnolog, atunci când lucrarea este din acest domeniu etc., fie că are forța morală și civică atât de dezvoltată, încât poate „recomanda” o carte, după ce a lecturat-o. În cazul meu, autoarea cărții a apelat să-i scriu un text „premergător”, după ce o ediție primară a beneficiat de o altă prefață și practic rolul metodic al „cuvântului-înainte” s-a consumat. Și a făcut-o cu o argumentație care m-a „mișcat”, Lia fiind la începuturile mele profesionale nu doar o elevă excepțională, dar și un „rezervor de suflet”. Nu pot să spun că eram convins de o inerentă „devenire literară”, dar profesorul și bibliotecarul ce eram atunci și-a pus speranțe. Nu era un liceu de elită, însă la concursurile artistice triumfam, deoarece acești tineri proveneau din medii autentice, puternic impregnate de o bună filosofie populară. Lia și alții din Maramureșul Voievodal, mulți din zona Lăpușului, Chioar, Codru, Năsăud… Erau suficiente câteva elemente de decor și puteai pune de-o „botejune”, de-un „arminden” etc.

În consecință, după citirea cărții sale „Din neguri de timp, uitate”, îmi este facil să exprim gânduri apreciative, chiar dacă textul de față o să vă deruteze prin titlu. „Din neguri de timp, spre neuitare” este sintagma ce se potrivește

„Celui ce are i se va da…!”

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare
Redactor-șef al revistei „Familia română”

Printre lecturile mele profunde, „Biblia” ocupă în continuare primul loc. Am crescut cu Ea în citit, recitit, povestit și „tălmăcit” și rămân conectat cu Ea în fiecare zi dată mie de Domnul să o trăiesc!

Există un obicei intelectual sănătos de a-ți orna participările la dialog cu pasaje memorabile, iar cele scripturistice, dacă sunt corect folosite, dau întotdeauna noblețe. Și, în plus, oferă și „indicii” de evoluții ulterioare.

La Luca 8:18, într-o traducere americană de prestigiu, se menționează: „Căci celui ce are i se va da , iar de la cel ce n-are i se va lua și ce i se pare că are!” Decupajul acesta, extras din scrierile singurului autor al Bibliei care a excelat ca „intelectual” (Apostolul și evanghelistul fiind doctor!) mi-a servit mai bine de o jumătate de veac de „grilă” de lucru și „criteriu axiologic fundamental”. Voi exemplifica doar cu câteva aspecte ce au devenit, în instituția pe care o conduc, o adevărată „metodă de lucru”.

Cu acest citat biblic, folosit drept motto, mi-am început scrisoarea prin care solicitam, în urmă cu mai bine de cincisprezece ani, Editurii Polirom din Iași, să ne dăruiască lucrări „în valoare de cel puțin un miliard” pentru a le folosi

Satul – ca o „cetate de scăpare”!

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

La fiecare dintre cele 12 seminții ale lui Israel exista câte o „cetate de scăpare”, în care puteau să beneficieze de „accesibilitate și acceptabilitate” cei care au săvârșit fapte încriminabile fără premeditare sau care își puteau ispăși pedepsele primite în regim de oarecare libertate. Datorită marilor influențe asupra altor sisteme de civilizație, pe care poporul ales al lui Dumnezeu le-a exercitat în decursul veacurilor, ideea de „cetate de scăpare” a devenit sintagmă definitorie pentru situații de criză existențială sau culturală. Spre exemplu, astăzi Europa este o astfel de „cetate” pentru mulți dintre „fiii necăjiți” ai Planetei Pământ în căutare de refugii mai bune în comparație cu situația lor reală (africani, afgani, sirieni etc.).

Odată cu revoluția industrială, a devenit firesc fenomenul de migrare în masă dinspre sate spre orașe, ceea ce, în mintea acelor oameni, a fost similar cu o „salvare”. Acolo unde ritmurile au fost acceptabile, lucrurile au decurs relativ armonios, dar, de regulă, astfel de situații de mobilitate socială au generat multe drame, de diferite formule, mai ales de mentalitate.

În zilele noastre, „urbanismul” se poate lăuda că a biruit lumea. O „biruință” nesănătoasă, deoarece aglomerațiile orășenești

Aștept cu nerăbdare trecutul!

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare
Redactor-șef al revistei „Familia română”

Dacă întrebi un istoric adevărat ce-și dorește cel mai mult, o să-ți răspundă că așteaptă să găsească mai multe fire călăuzitoare spre trecut, pentru a putea completa lacunele pe care le conține domeniul. Dacă vei chestiona un tânăr informatician, în aceeași perspectivă de idee, s-ar putea să afli că „viitorul sună bine”! E și normal să întâlnim această largă paletă de dezirabilități, din moment ce fiecare om trăiește foarte puțin în prezent, prelungindu-și arcadele de speranțe (biologice, sociale, cognitive etc.) în stil vectorial fie spre trecut, fie spre viitor.

Expresia din titlu a fost rostită, însă, nu la o conferință despre ce a fost, ci la o discuție despre ce va fi! Protagoras spunea că „omul este măsura tuturor lucrurilor”, iar adaosul ulterior „al celor ce sunt despre cum sunt, al celor ce vor fi despre cum ar trebui să fie” vine să deschidă definirea esențială a omului cu cele două perspective fundamentale. Ziceam că sintagma „aștept cu nerăbdare trecutul” s-a lansat în context ideatic de tip futurologic. Omul nostru, hâtru de felul lui