Ora de religie din şcolile româneşti – factor al discriminării sau mijloc şi operă culturală a spiritualităţii?!…

de Stelian GOMBOŞ

Mă gândeam, în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia secularismului care evidenţiază ora de religie ca fiind un instrument al stresului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştri, căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!… Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu starea modernă a tânărului asaltat de alte discipline, ştiinţe, curente, doctrine şi instrumente ale educaţiei mai puţin creştine, cum ar fi cea a televizorului sau a calculatorului, nu?!…

Nu ştiu de ce, dar de câţiva ani încoace, suntem ameninţaţi şi asaltaţi, în momentul în care se pune în discuţie schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea şi perfecţionarea ei) cu tot felul de probleme, idei, curente şi ideologii, promovate de tot de felul de pseudointelectuali – membri ai te miri ce societate civilă – care sunt deranjaţi ba de (ne)deschiderea dosarelor şi deconspirarea celor ce au colaborat cu securitatea comunistă, ba de existenţa icoanelor în şcolile româneşti, ba de problema manualelor de religie, ba de problema existenţei şi aplicării unei legi a cultelor cât se poate de strâmbă, incompletă ori imperfectă, şi, mai ales,

Satul românesc în derivă

de Andrei DRAGOŞ

Satul românesc reprezintă vatra făuririi identităţii noastre naţionale, locul în care astăzi se mai păstrează şi se produc lucruri care ne definesc ca naţiune. Aici, în zilele senine de vară, la răsărit de soare, cântă ciocârlia, din trilurile căreia s-au înfiripat acele fantastice hori ale satului românesc, aici s-a născut mitul „Mioriţei”, acel inestimabil produs pe care Nichita Stănescu îl numea „imnul naţiei române”.

Aici zilele sînt interminabile şi treaba ţăranului nesfârşită, nu se termină un lucru până nu începe altul, grijile şi preocupările sînt aşa de multe şi de diverse, încât ele au format deprinderi, comportamente şi trăiri care au devenit mod de viaţă. În sat, din fragedă copilărie, până la bătrâneţe, preocupările zilnice de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor sînt definitorii în formarea caracterului uman, de afecţiune, dragoste şi respect faţă de tot ce este viu (plantă sau animal), faţă de natura înconjurătoare. Ţăranul îngrijeşte plantele şi animalele precum îşi îngrijeşte propriii copii, pentru el acestea au suflet şi-i sînt în sufletul lui, creând stări afecţionale care-i fac pe oameni mai buni, mai iubitori, mai umani comparativ cu cei care modelează o bucată de fier în care oricât suflet ai pune rămâne totuşi o materie moartă. Frumuseţea naturii din sat, frumuseţea comportamentală creează şi produce aceea inspiraţie divină care a stimulat realizarea atâtor nestemate ale creaţiei populare, cântece, dansuri, costume, obiecte de decor şi arhitectură populară, tradiţii şi obiceiuri de peste an şi din viaţa omului.

Pe uliţele satului şi astăzi mai auzi un fluierat sau un cântat care îngână o hore, o doină, o stare de moment a sufletului celui care-l produce, comportament ce nu pare ieşit din comun, la sat este o normalitate, în schimb la oraş trecătorii te-ar considera un personaj pitoresc cu un comportament deviant, dar cum să te bucuri când sufletul tău este torturat din toate părţile de factorii perturbanţi ai aglomeraţiilor urbane.

DESCHIDE, DOAMNE, CERUL (1)

de Gabriela Genţiana GROZA

O mlădiţă creşte şi se dezvoltă atât cât îi permit solul şi clima, uneori în condiţii schimbătoare, mai cu seamă în ecosistemele supuse acţiunilor tot mai agresive ale omului avid de câştiguri materiale cu orice preţ. Copilul e şi el o mlădiţă, iar devenirea lui depinde de zestrea genetică cu care intră în lume, de educaţia primită în familie, dar şi de mediul social. De aceea consider că este de apreciat implicarea acelora dintre semenii noştri care surprind gingăşia unui copil şi se străduiesc să îl modeleze astfel încât să aibă în viitor trupul şi sufletul puternice şi să facă cinste familiei din care provine şi mai ales patriei pe al cărui pământ s-a născut.

Comunitatea Parohiei „Înălţarea Sfintei Cruci” din Cluj-Napoca este relativ tânără. Preoţii care slujesc la altarul Sfintei noastre biserici sunt părinţi la rândul lor şi dovedesc cu prisosinţă că le pasă de copiii şi nepoţii enoriaşilor. Astfel se explică atragerea copiilor de diferite vârste la pregătirea sub formă de meditaţii, susţinute de profesori destoinici, cu rezultate bune la catedră. Elevii din clasele gimnaziale sunt pregătiţi pentru admiterea la liceu sau şcoală profesională, la limba română şi matematică, iar unii dintre ei învaţă limba engleză. Liceenii sunt meditaţi în vederea susţinerii examenului de bacalaureat de către dascăli cu aceeaşi dragoste de profesie.