Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2014), nr. 290 (16-30 noiembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi! La mulţi ani!

Atlantida vremii noastre. Atlantida a fost un continent, sau, mai bine-zis, o insulă imensă, undeva, în Oceanul Atlantic. Ea s-a scufundat la un moment dat. Despre ea vorbesc doar vechii scriitori. Din scrierile acestora aflăm că locuitorii acestei „insule-continent” erau deosebiţi de restul oamenilor. Erau „atlanţi”, adică mai mari, uriaşi; erau, în acelaşi timp, cu mult mai avansaţi în cunoaştere decât ceilalţi. Atlantida ajunsese la un nivel de cultură şi civilizaţie greu de apreciat astăzi. Adevărat este că, după cum spun cei vechi, tocmai această dezvoltare extraordinară a ştiinţei atlanţilor a dus la distrugerea civilizaţiei şi continentului lor. S-a produs acolo o catastrofă, care a nimicit viaţa şi teritoriul atlanţilor. Totul a rămas o amintire.

Pornind de la acest adevăr, oamenii vremii noastre ar trebui să înveţe multe din el. Şi noi, oamenii de azi, am ajuns la un nivel al culturii şi civilizaţiei pe care nu l-au atins vreodată generaţiile trecute. Deţinem aparate, tehnici şi cunoştinţe la care părinţii, moşii şi strămoşii noştri nici n-au visat vreodată. E şi bine, e şi rău. Cunoaştem o bună parte din tainele lumii, ale Pământului şi Cosmosului şi le stăpânim, conform poruncii divine: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pământul”. Am crescut sub aspectul cunoaşterii şi dezvoltării ştiinţei şi tehnicii; ne-am înmulţit, fiindcă am ajuns de la o pereche de oameni la peste şapte miliarde; stăpânim Pământul şi se pare că stăpânim şi o părticică din Univers. Ei bine, ce facem acum? Suntem noi suficient de înţelepţi ca să gestionăm aceste comori, pe care le deţinem, sau vom avea soarta atlanţilor de pe Atlantida?

Scrisoare pastorală, foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 285 (1-15 septembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Idolii vremii noastre. Sentimentul religios a fost înnăscut în om. A venit cu el pe lume. Oriunde a existat o comunitate omenească, a existat şi o manifestare religioasă, indiferent ce forme a îmbrăcat ea. Descoperirile arheologice dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Sunt scoase la lumină obiecte de cult, sunt identificate tot felul de practici rituale de înmormântare care spun că acea populaţie a avut o credinţă religioasă. Omul dintotdeauna a fost conştient că trebuie să existe o forţă supranaturală creatoare şi conducătoare a universului şi a încercat să cunoască această forţă. A socotit că este un element al naturii: soarele, luna, stelele, munţii, apele, copacii, pietrele; a socotit că este sub forma unei fiinţe omeneşti nevăzute, extraordinar de puternice; a crezut că este o idee mai presus de lume. A socotit că fiecare element al naturii are deasupra o asemenea forţă protectoare: marea îl avea pe Poseidon, focul pe Hefaistos; timpul pe Cronos; fiecare activitate umană, bună sau rea, avea un zeu, un idol: comerţul pe Mercur, războiul pe Jupiter, vânătoarea pe Diana; fiecare însuşire sau trăsătură spirituală umană deosebită îşi avea zeul ei: frumuseţea pe Afrodita, înţelepciunea pe Sofia, beţia pe Bachus. Asta, ca să vorbim doar de religiile greco-romane. Şi la alte popoare era la fel: spre exemplu, la asirieni zeul binelui era Ormuz, al răului Ahriman. Exemplele pot continua. Erau popoare care aveau zeci de astfel de zei. Ele se numeau popoare politeiste. Puţine au fost popoarele monoteiste, adică cele care s-au închinat unei singure forţe supranaturale, care concentra în sine toate energiile. Am putea menţiona în acest sens pe evrei cu Iahve, pe daci cu Zamolxe, iar mai târziu creştinii, care-L cinstesc pe Dumnezeu.