Prof. univ. dr. Nicolae Iuga – lansare de cărți la București

Joi 5 martie a.c., la Centrul Rus de Știință și Cultură din București au fost prezentate publicului trei cărți apărute recent, scrise de către prof. univ. dr. Nicolae Iuga. Este vorba de cărțile: Maramureșul și Rusia Subcarpatică, de la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul de la Trianon, Editura Limes, Cluj, 2019, Globalismul ca formă de colonialism la începutul secolului XXI, Editura Limes, 2020 și Acțiunile teroriste ale Ungariei în Rusia Subcarpatică și în România (anii 1938-1939), Ed. Limes, 2020. 

De ce la Centrul Rus de Știință și Cultură din București? Motivul este că în aceste cărți se vorbește între altele și de situațiile istorice și culturale în care au trăit locuitorii din actuala regiune Transcarpatia din Ucraina, regiune care pe vremea când se afla în componența Imperiului Austro-Ungar și respectiv a Ungariei horthyste se numea Rusia Subcarpatică, iar locuitorii ei se numeau ruteni.

Agenda evenimentelor culturale ale săptămânii 12 – 17 noiembrie 2018 – Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”

de Maria BELEA

Oaspetele bibliotecii:
Marinela Căluşeru 
artist plastic, preşedinta Asociaţiei „Uniunea Artiştilor Plastici” – Sucursala Baia Mare

Luni, 12 noiembrie

Orele: 16.00 – 18.30, Sala de conferinţe

Se va desfăşura Sesiunea a II-a: „Cultură religioasă şi identitate naţională” a Simpozionului naţional dedicat Centenarului Marii Uniri cu tema: „Maramureşul (cu gândul şi cu fapta) spre idealul unităţii de credinţă şi de neam”. Evenimentul va fi organizat în perioada 12 – 13 noiembrie 2018, de către Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului şi Centrul Universitar Nord din Baia Mare – Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, în colaborare cu Academia Română, Consiliul Judeţean Maramureş, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, Asociaţia „Societatea de Studii de Teologie Ortodoxă din România” (SSTOR), Asociaţia pentru cultură şi educaţie „Sfântul Constantin Brâncoveanu” şi Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare.

Vor lua cuvântul:

Ora 16.15 – 17.15: Dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”, Baia Mare, referat: „100 de ani de la Marea Unire. 100 de personalități maramureșene care au făcut istorie”.

Ora 17.15 – 18.00: Pr. prof. univ. dr. Mihai Himcinschi, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, referat: „Identitate și misiune în România Unită astăzi”.

Moderator: Preot dr. Cristian Ştefan, consilier cultural eparhial.

AMINTIRI RĂZLEŢE

de Dan CIACHIR

Craii de Curtea-Veche a fost cartea cea mai citită şi mai iubită din epoca vechiului regim. Nu de „publicul larg”, ci de scriitori, de poeţi, de intelectuali, între care numeroşi medici, de artişti, de oameni de gust… Era asumată, adesea cu fanatică afecţiune, pentru rafinamentul său estetic şi pentru că exalta trecutul atunci cînd mai toată lumea avea nostalgia lui. În 1945, la începutul comunizării României, apărea ediţia a treia din Craii…, îngrijită de Nicu Steinhardt şi ilustrată cu desenele pictorului George Tomaziu. A tipărit şi Petru Dumitriu o ediţie, în 1957, în timpul primului „dezgheţ”, apoi, la mijlocul anilor ’60, cartea era trasă într-o sută de mii de exemplare, în colecţia Biblioteca pentru Toţi. Aveam l6 ani cînd am cumpărat-o; eram prea crud ca s-o înţeleg. Reluînd lectura pe la 21-22 de ani, nu m-am mai despărţit de acel roman şi de tot ceea ce scrisese autorul său. Pînă şi Cişmigiul, în vecinătatea căruia locuiam din copilărie, am început să-l percep altfel prin Craii… – ca pe unul dintre locurile mistic-răsăritene ale Bucureştilor.

MĂRŢIŞOR

Motto:
„Şi iar a venit primăvara
Şi iar ne minţim că-i frumos
Şi iar frunzele urcă scara
Şi-i verde pământul pe jos.”
(Adrian Păunescu, „Amăgire”)

de Corina Diamanta LUPU

Cu mărţişoare şi echinocţiu, cu cocori şi rândunele, cu aer cald şi îmbătător, cu lumină crudă şi nopţi înstelate, cu poezie şi culori, soseşte primăvara! Capricioasă şi zburdalnică, aducându-ţi după o zi cu soare alta cu zăpadă, primăvara îţi oferă în dar, pe lângă muguri, flori şi soare şi câteva astenii pentru suflet. Pe care, îţi place sau nu, n-ai încotro şi trebuie să le primeşti cu braţele deschise, tot de dragul ei.

Şi uite aşa, pentru că este primăvară, ajungi să ţi se facă dor de reavănul pădurii, de iedera veşnic verde şi întunecată, de muşchiul jilav ce creşte pe copaci, de potecile pe care încă mai băltesc ochiuri de zăpadă, de puzderia de ghiocei, toporaşi, brânduşe şi viorele ce se iţesc din pământul nezbicit, făcându-şi loc printre frunzele uscate căzute astă-toamnă. Chiar dacă mulţi sceptici îţi vor povesti despre Dochia şi cojoacele ei şi îţi vor spune că eşti un visător, că nu se face primăvară cu o floare, nu te lăsa descurajat de acest verdict. Odată cu prima zi din mărţişor, s-a schimbat anotimpul! Uitată este vremea imortelelor, în parcuri şi grădini încep deja să îmbobocească tufele de forsitia, luminând totul cu cântecul lor galben, iar florăresele te îmbie cu noutăţi de sezon.

MAGIA FULGILOR DE ZĂPADĂ

de Octavian LUPU

Cu părere de rău el privea pe fereastră în fiecare zi cu speranţa că va începe să ningă cu fulgi mari şi albi. Îşi amintea cu drag cum mergea pe străzile copilăriei sale din Braşov în timp ce ningea abundent până acolo încât nu mai distingea nimic în jurul său. Covorul gros de omăt se îngroşa necontenit şi îi îngreuia paşii pe măsură ce înainta plin de curaj prin viforul care nu mai contenea. Deseori îi venea să se tăvălească prin zăpadă şi să se lase acoperit complet de albul imaculat al fulgilor care tot veneau din cer fără să se mai oprească. Alteori se bucura nespus pe măsură ce înălţa oameni de zăpadă şi rostogolea bulgări ce deveneau tot mai mari folosiţi ulterior în acest scop.

Nu putea să uite cum uneori vântul îi bătea în faţă cu o răsuflare geroasă, dar plăcută, asemenea unui sărut venit din partea Crăiesei Zăpezii. Alteori fulgii de nea se transformau în bucăţi mari de beteală albă, ce părea că nu se mai termină şi al cărei capăt se afla undeva sus în cer. Totul era plin de farmec în astfel de zile şi frigul nu îl mai simţea.

AMPRENTE ÎNCRUSTATE ÎN CĂRĂMIDĂ ROŞIE

de Octavian LUPU

Merg grăbit spre locul de muncă. Fără să privesc în dreapta sau stânga, mă strecor printre ceilalţi călători mereu cu atenţia încordată către ceasul pe care îl port pe mâna mea cea stângă. Nu pot să îmi permit luxul de a întârzia la locul de muncă şi de aceea încerc să recuperez minutele preţioase pe care le-am pierdut în aşteptarea unei garnituri de metrou mereu amânate din raţiuni necunoscute.

Dar mintea nu pare să se poată fixa pe subiectul impus al ajungerii la timp la serviciu. Fără să vreau, gânduri din trecut şi proiecţii din viitor se revarsă asupra mea, chiar dacă nu le acord atenţie. Chiar în această clipă trec pe lângă mai mulţi muncitori care repară drumul. Un miros dens de motorină îmi atrage atenţia. Înainte de a remarca alte detalii, brusc, în faţa ochilor îmi apare imaginea sălii de clasă a şcolii în care am învăţat în perioada în care am locuit la Petroşani. În acea vreme, podelele exalau un miros proaspăt de motorină, mai ales la începutul anului şcolar.

ŞI MĂ DAU PE GHEAŢĂ MAI DEPARTE…

de Corina Diamanta LUPU

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie de fiecare dată când merg cu metroul, mi se întâmplă să mai trec prin câte ceva neaşteptat. Bunăoară, iarna trecută, pe la sfârşitul lui februarie. Vremea se îndreptase de credeam că sosise primăvara, când într-o noapte a dat un îngheţ cu viscol şi ger aşa de straşnic, că dimineaţa, pe trotuare se şi făcuse gheţuş. Ce-aş mai fi stat acasă, să privesc de la fereastră peisajul, dar trebuia să ajung la datorie! Cu viforniţa-n spinare, am pornit-o către metrou. Am mers cu grijă, căci gheaţa era numai bună să aluneci pe ea. Mai ţinându-mă de un gard, mai tupilându-mă pe lângă un zid, iată-mă-s la gura de metrou. Aici, cald şi bine. Cobor scările şi doar ce ajung în staţie, că şi aud o femeie strigând din răsputeri, de pe peronul de vizavi:

– Emil! Emil! Emil!

După cum îşi agită braţele în aer doamna nurlie ce îl strigă pe Emil, presupun că el este, firesc, o persoană foarte importantă…, cel puţin pentru ea. Privesc în jur şi încerc să îl descopăr pe Emil, care este clar că adăsta de ceva vreme, de aceeaşi parte cu mine. Uşor de zis, greu de făcut. În marea de oameni ce aşteaptă metroul, Emil se camuflase ca la carte. Şi iarăşi:

– Emil! Emil! Emil!

Cine să fie Emil, stau şi mă întreb? E chipeş, e isteţ, e cu vino-ncoa? Şi de ce se ascunde, rămânând în umbră, de vreme ce e aşa de dorit de o femeie atrăgătoare? Scump la vedere băiatul ăsta! Dar nu mai am timp de reflectat, căci iată, vine trenul. Se mai aude o dată, vag, „Emil!”, după care scârţâitul strident al roţilor pe şine acoperă totul. Trenul opreşte în staţie şi ne îmbulzim în faţa uşilor, aşteptând deschiderea lor. Cineva mă împinge din spate. Altcineva îmi propteşte un cot în coastă. Se deschid în sfârşit, uşile şi intrăm buluc!!! În vagon, aerul este greu de respirat. Înghesuită din toate părţile, încercând să descopăr o bară de care să mă apuc, cu căciula căzută pe ochi şi haina răsucită, simt cum calc pe ceva umflat şi moale, ce mi se lăţeşte sub picior. Mi-e frică să fac presupuneri. Mai bine să nu mă gândesc ce ar putea să fie. Trenul porneşte şi apoi, „hapciu”, aud lângă mine şi din nou, „hapciu, hapciu”, de trei ori. Microbi, îmi zic, s-ar putea să mă aleg chiar cu o viroză. Aş vrea să deschid geamul, dar geamurile sunt etanşe. Sau ar fi mai bine să avansez ori să fac un pas la stânga sau la dreapta, dar nu am cum, căci nu e loc nici să arunci un ac. Poate doar dacă…, dacă mi-ar veni cineva în ajutor. Dar cine? Şi dintr-o dată, simt că aerul nu e suficient pentru toţi şi parcă aş vrea să strig. Să strig? Ce să strig? Nu ştiu de ce, dar mi-aş dori să strig şi eu, asemenea doamnei de pe peron: