„În măsura în care, în viaţa zilnică a fiecăruia, triumfă trăirea în Dumnezeu, viaţa lor are profunzime, căci are sens”

Interviu cu Domnul prof. univ. dr. Ilie Bădescu – directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române

realizat de dr. Stelian GOMBOŞ

prof. univ dr. Ilie Bădescu

Domnul prof. univ dr. Ilie Bădescu s-a născut în data de 9 mai 1948, în localitatea Luncaviţa din judeţul Caraş-Severin, şi este doctor în sociologie, profesor universitar şi cercetător. Este, din anul 2002, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române.
În calitate de director, s-a implicat activ în revitalizarea cercetărilor dedicate mediului rural românesc, înfiinţând şi coordonând în cadrul Institutului Departamentul comunităţi şi dezvoltare rurală.
Este autorul a numeroase studii, manuale, monografii, enciclopedii şi tratate de sociologie, dintre care amintim Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii (2002), Tratat de geopolitică (2004), Enciclopedia sociologiei universale (2005), Tratat de sociologie rurală (2009).

Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs sau a cuvânta, într-un duh creştinesc, despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc

de Stelian GOMBOŞ, consilier la Secretaritul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României

Introducere

Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor. Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le avem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul! Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii, nu implică numai acţiunea umană, ci şi cea divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi al destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger, de fapt, el ajunge fiară.

Homo secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii, a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine, ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu este una gnostică, teoretică.