Chelinţa – aspecte politice şi toponimice

07/09/2016

de prof. Mircea BOTIŞ şi pr. Radu BOTIŞ

chelinta_copertaSatul Chelinţa, aparţinător actualmente oraşului Ulmeni, jud. Maramureş, este aşezat la deschiderea dinspre vest a Strâmtorilor Ţicăului (rest de munţi calcaroşi), acolo unde începe cea mai spectaculoasă luncă a Someşului. Situat în partea sud-vestică a districtului Chioar, a aparţinut la sfârşitul secolului al X-lea şi la începutul celui următor, voievodatului lui Menumorut. Ca localitate componentă a comitatului Solnocul de Mijloc, s-a aflat pe tot parcursul Evului Mediu sub autoritatea principilor Transilvaniei.

Este atestat documentar în anul 1423, sub numele „villa olacalis Gelenczemezeo”, aparţinând familiei Kusaly Iakşi din cetatea Chioarului. În decursul secolelor, satul a cunoscut mai multe denumiri maghiare, care diferă prin felul în care erau scrise şi interpretate de către funcţionarii maghiari: în 1462 – Kelenchew; 1505 – Kelenche; 1549 – Kelenchye; 1553 – Kelenchee; 1560 – Kelenchjeÿ; 1569 – Kelentze; 1733 – Telincze. Începând cu anul 1735, satul se numeşte Kelencze, nume pe care îl menţine până în anul 1919, când a devenit Chelinţa. Locuitorii satului, dintotdeauna l-au numit în limbaj popular „Tyelinţa”. Citește restul acestei intrări »


Jocul la şură

06/03/2015

de Angelica SIMIONCA

Dansurile populare chiorene vin din dezlănţuirea întregii fiinţe, Angelica Simioncaînsoţite de cântec, chiuituri, strigături, care creează printre jucăuşi (dănţăuşi), o atmosferă specială, magnifică, cumulând stări şi sentimente ale momentului, producându-se astfel o detensionare. Simbioza între mişcarea coregrafică, melodie, cântec, strigături, chiuituri şi alte tipuri de manifestări spontane este una perfectă, pe care numai cei de-ai locului o înţeleg cu adevărat. Pentru omul modern, sau pentru cel neiniţiat, dansul e doar unul din nimicurile sociale, un fel zgomotos de a petrece. Dar pentru ţăran dansul a constituit de sute de ani aproape unica distracţie şi acestui ţel i-au fost subordonate reguli nescrise de desfăşurare a întâlnirilor colective festive. În unele sate din zona Chioarului, unde casele sunt mai îndepărtate unele de altele, distanţa nu-i împiedica pe oameni să străbată adesea câţiva kilometri pentru a ajunge la… badea Văsălică de pe Dâmb (!), locul unde era organizat jocul la şură. Cetera, braciul şi gorduna (acestea erau instrumentele unui taraf tradiţional din zona Chioarului) se auzeau de departe, chiar dacă pe vremuri nu exista „staţie de amplificare”. Jocul ţinea până a doua zi în zori, dar nici atunci oamenii nu se îndurau să plece şi îi mai puneau pe ceteraşi să le mai zică „numa’ una, de ducă”.

Ceea ce uimeşte la prima vedere este participarea nejucătorilor – a celor prea bătrâni, a celor care nu ştiu să joace, a copiilor etc. Putem vorbi de funcţia de spectacol a jocului popular; dar firul care-i leagă pe cei prezenţi nu este cel de la actor la spectator, deoarece aici nu primează curiozitatea de a vedea lucruri neauzite şi neştiute, ţăranul fiind iniţiat în tot ceea ce face, altfel se autoexclude din grup. Oamenii nu se duc să „vadă” jocul ca nişte spectatori pasivi, ci pentru a participa oarecum la el, chiar dacă nu intră în joc, fiindcă dansul popular are capacitatea de a-i antrena şi pe cei care doar asistă. Căci din rândul dănţăuşilor, ca şi din melodiile jocului, răzbate un fel de fluid care îi cuprinde şi pe cei din afară, unificându-i într-o singură mare suflare care se descarcă concomitent, dovedindu-se un puternic liant social al comunităţii rurale. Citește restul acestei intrări »


Opincă ţintată cu stele

08/07/2014

Din arhiva Corului Barbatesc din Finteusu Mare_foto_Delia Florea

de Angela Monica JUCAN

Prag de Florii 2012. Noapte binecuvântată de Dumnezeu cu cer bleumarin, fără ţipenie de stea. Bună de atins hârtia cu peniţa. Când gândul poate ajunge dincolo de nori, unde stelele sînt la locul lor, şi Luna, şi Soarele, şi Cartea Ursitelor.

* * *

1917. Măcel mondial în toi, început la sfârşit de iulie 1914. Un război „de vară”, ale cărui cele mai dramatice evenimente s-au petrecut în toţi anii prin iunie-septembrie. Bărbaţii din Chioar apţi de armată fuseseră, împreună cu ceilalţi români ardeleni, concentraţi chiar din 1914 pe frontul rusesc din Galiţia, care se stabilizează spre sfârşitul anului, dar se reactivează intens în 1915. „Intens” înseamnă morţi, răniţi, prizonieri, dispăruţi, primejdie de moarte în fiecare moment în liniile de luptă, iar acasă – alarmă, continuă groază, jale, doliu, deznădejde, îngrijorare pentru norocul nenorocit al copiilor, soţilor, fraţilor, nepoţilor, vecinilor, prietenilor duşi pe front, şi încă sub steag neromânesc. În vara lui 1916, mulţi combatanţi din regimentele româneşti transilvănene ajung în prizonierat la ruşi – alte ştiri vagi, unele, sau precise, altele, dar toate sumbre violentează şi aşa precara linişte a secerişului, treierişului, culesului. Însă în august fulgeră şi cu perspectivă pozitivă, fiindcă România intră în război şi pare să intre cu dreptul. Armata înscriind câteva prime izbânzi, reuşeşte să pătrundă în Ardeal, prin sudul lui. Bucuria nu ţine mult căci, după înfrângerea de pe frontul de la Dunăre, de la Turtucaia, şi apoi altă catastrofă, ocuparea Bucureştiului, orizontul se întunecă din nou. Batalioanele române care ajunseseră în Ardeal trec înapoi, dincolo de Carpaţi, armata e nevoită să-şi retragă toate trupele în Moldova, unde însă reuşeşte să se refacă în iarna 1916-1917. Numai că aliaţii o lasă singură în faţa inamicului. Asta nefiind ceva nou sub soarele istoriei româneşti, ostaşii nu se pierd cu firea, mai ales că veniseră alături de ei voluntarii ardeleni (30.000) eliberaţi din lagărele ruseşti de la Darniţa şi Riazan şi, în vara anului 1917, se angajează în epopeea de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în lupte grele, dar de parare a intrării trupelor germane în teritoriul nostru neocupat, şi nu de forţare (încă) a trecătorilor spre Ardeal. Inima rămâne, şi de o parte, şi de alta a munţilor, la trecători. Citește restul acestei intrări »


Corul Bărbătesc din Finteuşu Mare. Duhovnicească ctitorire

26/04/2012

Corul Barbatesc din Finteusu Mare

Fotografie reprodusă din:
http://www.ziare-pe-net.ro/stiri/corul-barbatesc-din-finteusu-mare-a-cantat-ardealul-ardealul-ardealul-ne-cheama-480401.html

Angela Monica JUCAN

Voci de un albastru profund plutind peste un verde de grâu când e el de doi laţi, rostogolite de sub gube ca zorii, cu un firicel tricolor prins în dreptul inimii române şi o cocardă de cuprindere, iar pe umăr cu mâna femeii care a tors, a ţesut, a croit, cusut, vâltorat. Cântecul străbate grijile de azi şi greul dintotdeauna, cu grai de dor şi spunere fermă – strajă la iubirea de Ţară şi de ţarină, memorie a demnităţii de a fi Român. Adiere sau talaz, după cum glasul dezmiardă graiul pâiniilimba vechilor cazanii sau pune cadenţă apăsată şi de încredere într-un ’Nainte, căci apa, pământul şi cerul / Şi Dumnezeu este cu noi. Ori răsunet psaltic solemn-smerit: Ţie să cuvine cântare

Corul bărbătesc din Finteuşu Mare… Neamul nostru în sinteză: suflet blând şi purtare aspră, de oameni mereu în apărare – scut lângă ogradă, scut la fruntariile Patriei, scut la Credinţă de peste Două mii de generaţii şi uniţi în cântec deodată cu Unirea. Citește restul acestei intrări »