LA TRECEREA „DINCOLO”

05/07/2014

cer

de Gabriela Genţiana GROZA

Ne naştem cu un program genetic individual care cuprinde, într-o perfecţiune greu de cuprins de mintea omenească, toată evoluţia ulterioară a fiecăruia dintre noi. Iasomie, ciocârlie sau stea de mare, nufăr, balenă sau bizon, fiecare are codul genetic înscris minuţios în acidul nucleic al celulelor. Îi rămâne mediului să croşeteze clipă de clipă devenirea fiinţelor şi să îşi decline rolul său, scotocind nemilos în nişa în care fiinţele cresc şi se dezvoltă. Astfel asistăm la schimbarea căii de parcurs a vreunei vieţuitoare, în bine sau în rău. Un adevăr e sigur pentru orice fiinţă: odată sosită pe pământ, drumul ei se finalizează mai devreme sau mai târziu, fulgerător sau normal, la o vârstă mai înaintată. Unicul trăitor pe pământ înzestrat cu vorbire şi mai cu seamă cu gândire, omul, rămâne parcă mai vulnerabil în faţa trecerii „dincolo”. Cum percepem momentul? Cât de tari suntem în faţa morţii? Şi, mai cu seamă, cum reacţionăm când simţim că ne vine rândul? O mulţime de fapte arată fragilitatea unora dintre noi, mai cu seamă când nu avem credinţă în Dumnezeu. Şi, ce e de-a dreptul sfâşietor, mulţi semeni rămân singuri la bătrâneţe, cu vitregiile vieţii în casă şi au vreme – parcă prea multă– să se întrebe: „Doamne, oare cu ce am greşit?” O bătrânică de peste 90 de ani, părăsită de copii şi nepoţi, îmi spunea resemnată: „Aş vrea să mor, dar nu pot!…” iar alta, aproape de 100 de ani, întreba, ca şi cum vreun muritor neputincios i-ar fi putut spune: „nu ştii, eu când plec?”…

S-au scris multe despre trecerea la cele veşnice. Biologi, medici, poeţi şi scriitori au abordat tema din perspectiva misiunii fiecăruia dintre ei. În literatură, apare câte un poem cu încărcătură emoţională deosebită, epitafuri în care strălucesc diamante din care înţelegem gândurile autorului la gândul trecerii lui dincolo.

Cuvântul „epitaf” provine de la grecescul „epitaphion”. E o poezie epigramatică având ca pretext moartea (imaginară) a unei persoane. Poate fi şi o inscripţie funerară în care se face elogiul celui decedat.

Publius Ovidius Naso, poetul latin născut la Sulmona şi exilat de către împăratul roman Octavian Augustus la Tomis, Constanţa de azi, a scris un epitaf care apare în cartea sa „Triste”. La Constanţa, în faţa Muzeului de Istorie şi Arheologie, se află statuia sa în bronz, pe un soclu de marmură albă pe care dăinuie catrenul memorabil compus de poet: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul / Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent; / O, tu ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, / Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin.” Citește restul acestei intrări »