Conacul Callimachi-Văcărescu a fost odată… plin de copii

de Gabriela Genţiana GROZA

Cu dor de părinţi –
în curtea castelului
urmele lor

Primele atingeri ale sufletelor copiilor, în viitoarea mea profesie de dascăl, s-au petrecut în adolescenţă. Era anul 1960, an de mari încercări pentru mine, fiică de preot, respinsă la admiterea la facultatea de filologie, limba engleză, din cauza originii sociale, „nesănătoase”. Doi ani am tot încercat bariera ce părea de netrecut, prezentându-mă la admitere chiar şi la specialităţi pentru care nu aveam afinitate. Am dat admitere şi la şcoli postliceale la care, dacă aveai „origine sănătoasă”, intrai chiar şi fără examen de bacalaureat. Am fost şi aici respinsă, pe acelaşi criteriu. Terminasem liceul printre primii din clasă şi nu mă puteam obişnui cu gândul că nu pot intra la facultate. Mama, draga mea mamă, mă vedea numai învăţătoare, călcând pe urmele ei, o dăscăliţă cu trup şi suflet pentru elevii ei ploieşteni. Cu recomandare de la dirigintele meu, profesorul de limba şi literatura română, Constantin Enciu, am fost acceptată de Secţia de Învăţământ Prahova să suplinesc la ţară o catedră „mozaic” (limba română, limbi străine şi alte obiecte de studiu).