Biblioteca, admirabil loc de popas

Gabriela Genţiana Groza

de Gabriela Genţiana GROZA

Îmi place adesea să poposesc în marea Bibliotecă a naturii şi să răsfoiesc tomurile lăsate nouă de Creatorul întregului Univers. Mă delectez deopotrivă într-o bibliotecă obişnuită citind scrierile semenilor mei, de azi sau de odinioară. Mă simt onorată atunci când o carte de-a mea aflată pe rafturile cu multe volume este remarcată de cineva. Mi-a plăcut să citesc dintotdeauna. În clasele liceale am avut posibilitatea să îmi dezvolt gustul pentru lectură la Ploieşti, fiind membră a cenaclului literar de la biblioteca Palatului Culturii, alături de adulţi care au fost pentru mine modele pentru seriozitatea cu care frecventau reuniunile literare. Cu emoţie îmi aduc, de asemenea, aminte de domnul profesor de limba română, Constantin Enciu, la a cărui recomandare fusesem primită în cenaclul pe oraş. Avea un dar anume de a ne descoperi aptitudinile pentru literatură. Ne invita la dumnealui acasă, unde avea o bibliotecă deosebită pentru anii ’60. Fiind meloman, avea discuri cu arii din opere. Vă imaginaţi ce bine ne simţeam răsfoind cărţile puse la dispoziţie şi ascultând arii din opere!… Am şi acum un volum al unui autor francez, pe care domnul Enciu mi l-a dăruit ca premiu, la finele unui an şcolar. Părinţii mei ne cumpărau cărţile care ne trebuiau la şcoală, pe care le păstrez cu drag şi azi. Apăreau atunci volume foarte importante, din literatura română şi universală. Unele erau mai scumpe, dar multe apăreau ca volumaşe, la preţ accesibil, în Biblioteca pentru toţi. Erau deosebit de utile pentru formarea gustului pentru lectură al unui şcolar. Mai târziu, prin 1994, când am început să public poezie şi povestiri, am avut şansa să mă contopesc cu activitatea Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” Cluj, la Secţia pentru copii. Întâlnirile lunare cu elevii clujeni mi-au produs satisfacţii deosebite. Aici, în anul 2002, am înfiinţat Cenaclul literar-artistic „Traian Brad”, pe care l-am coordonat până în anul 2004. În cenaclu şi-au format condeiul mulţi şcolari, care s-au evidenţiat la concursuri literare în ţară şi în străinătate. Am dedicat o poezie dragilor mei cenaclişti care umpleau sala bibliotecii lunar, începând de toamna, până la finele lunii iunie, când intrau în vacanţă.

Conacul Callimachi-Văcărescu a fost odată… plin de copii

de Gabriela Genţiana GROZA

Cu dor de părinţi –
în curtea castelului
urmele lor

Primele atingeri ale sufletelor copiilor, în viitoarea mea profesie de dascăl, s-au petrecut în adolescenţă. Era anul 1960, an de mari încercări pentru mine, fiică de preot, respinsă la admiterea la facultatea de filologie, limba engleză, din cauza originii sociale, „nesănătoase”. Doi ani am tot încercat bariera ce părea de netrecut, prezentându-mă la admitere chiar şi la specialităţi pentru care nu aveam afinitate. Am dat admitere şi la şcoli postliceale la care, dacă aveai „origine sănătoasă”, intrai chiar şi fără examen de bacalaureat. Am fost şi aici respinsă, pe acelaşi criteriu. Terminasem liceul printre primii din clasă şi nu mă puteam obişnui cu gândul că nu pot intra la facultate. Mama, draga mea mamă, mă vedea numai învăţătoare, călcând pe urmele ei, o dăscăliţă cu trup şi suflet pentru elevii ei ploieşteni. Cu recomandare de la dirigintele meu, profesorul de limba şi literatura română, Constantin Enciu, am fost acceptată de Secţia de Învăţământ Prahova să suplinesc la ţară o catedră „mozaic” (limba română, limbi străine şi alte obiecte de studiu).

NĂSCUT DIN DOINĂ ŞI DIN DOR

de Gabriela Genţiana GROZA

Scrierile poetului nostru Mihai Eminescu ne-au rămas undeva, într-o tainiţă a sufletului, neatinse de vremi schimbătoare. Ca o genă nemuritoare a ADN-ului specific neamului, cuprinzătoare a ceea ce suntem şi vom fi, opera lui ne stă mărturie că fibra noastră sănătoasă va dăinui peste veacuri. Căci el, aşa cum îl văd acum, la maturitatea mea: A fost scânteie-n Univers / Iar azi e miezul de lumină / Scăldat în aura din vers, / Hrănindu-i pacea lui deplină.

E îmbucurător să ştii că, aşa ca în urmă cu o jumătate de secol, profesorul meu ploieştean, acum nonagenarul eseist Constantin Enciu, dascălii de limba şi literatura română caută căile limpezi de formare a şcolarilor întru literatură. Acum, într-o etapă în care puţini sunt aceia care recunosc munca de fineţe a dascălului, a medicului, a preotului, a psihologului. Strădania pentru un trai material îndestulat, rapid şi prin orice mijloace, a făcut ca, din nefericire lucrurile să fie amestecate, vai, în rău! Cu atât mai mare mi-a fost bucuria să mă aflu la Şcoala Gimnazială „Nicolae Titulescu” din Cluj-Napoca la o şedinţă a Cenaclului „Nicolae Labiş”. Mai tânăra mea colegă de Cenaclu clujean „Octavian Goga”, poeta Teodora Jurma, şi doamna profesoară Cecilia Chinde l-au chemat la întâlnirea literară pe poetul, eseistul, dascălul Ştefan Melancu, cel care a înfiinţat cenaclul „Nicolae Labiş” la această şcoală cu renume în urbe. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, echinoxist, cu dăruire pentru lucrul la catedră, le-a vorbit membrilor cenaclului despre poetul aniversat, mai cu seamă că dumnealui este autorul volumului „Eminescu şi Novalis. Paradigme romantice”. E bine de ştiut pe mâinile cui se află copiii şi nepoţii noştri, unii încă puşi pe glume, la vârsta la care le-ar sta bine mai curând să ia lucrurile în serios şi să aprecieze strădania adulţilor. Căci zilele „se duc ca clipele”, cum spune versul eminescian, şi „mâine” este mult mai aproape decât cred dânşii. Îmi vin în minte stihurile tatălui meu, preotul poet Nicolae Martinescu, scrise pe când eu eram copil.

LA MÂNA LUI CRONOS

de Gabriela Genţiana GROZA

Deşi născută prahoveancă
Am susţinut că sunt clujeancă,
Dar un ţânţar m-a dat de gol:
… În sânge mi-a aflat petrol!

La întâlnirile mele cu elevii din Cluj sau din Tinca, preocupată fiind de clipa prezentă, rareori mă gândesc la eleva care am fost odinioară. Anul acesta însă, la cea mai recentă şedinţă a cenaclului „Poiesis’’, pe 11 mai, am avut senzaţia că retrăiesc unul dintre acele momente irecuperabile, ale atmosferei pe care o crea cu atâta pasiune dascălul de limba şi literatura română, dirigintele meu, Constantin Enciu. Îi datorez formarea mea ca iubitoare de cuvântul scris. Îi sunt recunoscătoare că a intuit talentul pentru creaţie la vremea adolescenţei mele, înflăcărând luminiţa ce aştepta să fie dezvăluită. Erudit, cunoscut meloman, a ştiut să picure, fără să pregete, din preaplinul fiinţei lui, adolescentei care am fost cândva. La iniţiativa colegilor de liceu ploieşteni, ne-am întâlnit la împlinirea a 50 de ani de la terminarea Liceului „Mihai Viteazul’’. Domnul profesor Constantin Enciu, acum venerabil nonagenar, a fost alături de noi la agapă. Dumnealui se poate mândri cu o seamă de foşti elevi pe care i-a educat şi care au devenit la rândul lor dascăli. Din clasa noastră, eu şi Mihai Litinschi am devenit profesori şi scriitori.