„Pietrele mele de drum erau măsurate numai de ceruri şi stele” (Gheorghe Chivu – încercare biografică – partea a patra)

14/06/2015

_pictura de Gheorghe Chivu

de Angela-Monica JUCAN

În urma Războiului pentru Reîntregirea Neamului, statisticile indicau, în România, un număr de 350.000 de orfani de război, dintre care doar 20.000 au putut fi luaţi în ocrotirea statului[1].

Gheorghe Chivu a fost unul din cei 20.000. Ajuns în grija Casei Invalizilor, Orfanilor şi Văduvelor de Război (I. O. V. R.), el şi-a petrecut copilăria mai mult prin internate, excepţie făcând vacanţele. Regimul de viaţă a fost auster, ca în asemenea aşezăminte, dar copilul era obişnuit de-acasă cu lipsurile, poate mai puţin cu disciplina. Şansa de a învăţa carte a compensat, întrucâtva, pierderea tatălui. Amară şansă. Dar viitorul a fost demn.

„Sunt fiul tuturor celor care luptând pentru cei mulţi n-au ajuns  să  mă mai aibă.
Sunt fiul tuturor celor cu barba în iarbă.
Ca bărbănocul am răsărit printre cadavre de sângerări de ferige”

„Imperiala mare

Sub protecţia amintitei instituţii, Gheorghe Chivu urmează şcoala primară, apoi gimnaziul şi începe cursurile Seminarului Teologic din Constanţa. Copilul s-a ataşat mult de acest oraş. Marea, portul, pescăruşii îi vor rămâne pentru totdeauna în inimă. Reproducem câteva rânduri din fragmentul autobiografic redactat la persoana a treia, aflat în păstrarea profesorului Dragomir Ignat: „Dar peisajul dobrogean şi marea se pare că i-au fost dascălii cei mai demn de urmat. A cunoscut aici diferitele neamuri dintr-un port cosmopolit, atât pe localnicii români, greci, armeni, turci, tătari, cu tot ceea ce caracteriza pe vremea aceea Dobrogea: panaire (iarmaroace) cu negustori ambulanţi de bragă, susan, halviţă, halva, pepeni, cereale etc., unde se aciuau totdeauna tiribombe, cu scrâncioabe, ringhişpiluri, jocuri de noroc, cu pungaşi de buzunare şi [tineri?[2]] pe lângă care treceau cadâne, flori de trotuar ale pierzaniei[3]. Citește restul acestei intrări »