40 de ani de la singurul zbor efectuat de un român în spațiul cosmic – 14 mai 1981

Astăzi se împlinesc 40 de ani de la singurul zbor efectuat de un român în spațiul cosmic – Dumitru Prunariu! Singurul român care a călătorit în spațiu până în prezent și-a început misiunea de 8 zile la 14 mai 1981.

Drumul către Marte

Motto: „Trecutul, prezentul şi viitorul locuiesc simultan în fiecare om, poziţionarea pe axa timpului fiind doar o chestiune de convenţie.” (Manualul tehnologiilor inovative)

de Octavian LUPU

Spaţiul cosmic se întindea la nesfârşit în faţa navei ce înainta cu o viteză apropiată de cea a luminii. Noile tehnologii de construcţie permiteau trecerea la nivel subcuantic a interacţiunii dintre particulele ce compuneau imensul corp zburător şi structura spaţio-temporală a universului. În urmă rămase Pământul, un obiect rotund şi albastru plutind în vastitatea infinită a cosmosului. Călătoria nu dura mult, doar o oră din momentul trecerii pe modul de deplasare rapidă, dar percepţia celor din interiorul navei asupra timpului se dilata substanţial. Şi acest paradox constituia principalul obstacol al traversării spaţiului interplanetar, indiferent de distanţă.

Problemele tehnice fuseseră rezolvate cu succes graţie tehnicilor de simulare computerizate. Nimic nu scăpase ochilor vigilenţi ai proiectanţilor asistaţi de roboţi industriali ce operau cu delicateţe şi precizie oriunde era necesar. Testele dure din lumea imaginară generată în laborator puseseră în evidenţă toate lacunele de concepţie şi toate greşelile de execuţie ale navei cosmice. Dar, dincolo de tehnologie, veriga cea mai slabă rămânea fiinţa umană.

Paradoxul vitezei luminii determina, din raţiuni de conservare structurală, dilatarea timpului perceput în interiorul navei, deşi obiectiv rămânea acelaşi în condiţii exterior măsurabile. Prin urmare, pasagerii voiajului cosmic experimentau o extindere a câmpului conştiinţei asupra detaliilor percepute sau trăite vreodată. Practic, tot echipajul uman intra pe durata călătoriei într-o lume fantastică, în care umbra trecutului, experienţa prezentului şi proiecţia viitorului erau surprinse simultan.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 288 (16-31 octombrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei!

Păcate şi păcătoşi! De câtva timp, în multe publicaţii interne şi internaţionale se face mare caz cu privire la două atitudini pe care le-a avut papa Francisc al II-lea recent. La ultimul conciliu, papa ar fi susţinut că şi homosexualii au părţi bune, care ar trebui valorificate; la o conferinţă din mediul academic, papa a afirmat că s-ar putea ca bing-bangul primordial să fie adevărat, oricum, Dumnezeu este cel care ştie mai bine acest lucru.

Nu ştiu ce-au scris publicaţiile bisericeşti catolice despre aceste afirmaţii. Analizându-le însă mai atent, am ajuns la concluzia că papa a ştiut ce vorbeşte. Caracterizat în termeni lumeşti, am putea spune că papa s-a dovedit încă o dată a fi un mare diplomat; caracterizat în termeni bisericeşti, am putea spune că papa s-a dovedit a fi un bun păstor, un arhiereu cu mult tact pastoral.

În primul caz incriminat, comentatorii s-au grăbit să-l pună la zid. Papa nu a acceptat homosexualitatea; n-a făcut din unul dintre cele mai mari păcate o virtute. Dimpotrivă. Papa n-a acceptat păcatul, ci a întins o mână păcătoşilor, celor ce practică acel păcat. Nu făcea altceva decât să împlinească cuvântul Mântuitorului: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui! Mântuitorul Însuşi nu a venit în lume pentru cei care nu au nevoie de mântuire, ci tocmai pentru păcătoşi, şi S-a jertfit pentru mântuirea lor. Aşadar, papa şi-a făcut doar datoria în acest caz.