Sfântul și Dreptul Filaret cel Milostiv

– 1 Decembrie –

de Maica Preoteasă
(Florica BAŢU-ICHIM)

Sfântul Filaret era din Galatia, născut din părinţi creştini. A fost căsătorit cu o fată de neam bun şi au avut trei copii. Ajungând Filaret foarte bogat, s-a gândit că ar fi bine să-i ajute şi pe săraci. Şi atât de mult ajuta, încât nu era om care să meargă la el să-i ceară ajutor şi să nu primească ceva. Şi s-a dus vestea de bunătatea lui Filaret. Dar iată că, precum în cazul lui Iov, diavolul s-a dus la Dumnezeu şi i-a spus că Filaret este milostiv pentru că e bogat, dar dacă-şi va pierde bogăţiile se va schimba şi el. Iar Dumnezeu, care ştia sufletul lui Filaret, i-a dat voie diavolului să-l încerce. Şi iată că ţinutul acela a fost atacat de un popor străin şi „i-au răpit fericitului Filaret toate turmele de oi, de boi, de cai şi de asini, făcând încă şi mulţi robi. Atunci acest bărbat milostiv a ajuns în atâta sărăcie, încât nu îi rămăsese decât numai o pereche de boi şi o vacă, un cal, un rob şi o roabă […]. Şi nu i-a rămas lui mai mult decât casa în care locuia şi o holdă” (Vieţile sfinţilor pe decembrie).

„În măsura în care, în viaţa zilnică a fiecăruia, triumfă trăirea în Dumnezeu, viaţa lor are profunzime, căci are sens”

Interviu cu Domnul prof. univ. dr. Ilie Bădescu – directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române

realizat de dr. Stelian GOMBOŞ

prof. univ dr. Ilie Bădescu

Domnul prof. univ dr. Ilie Bădescu s-a născut în data de 9 mai 1948, în localitatea Luncaviţa din judeţul Caraş-Severin, şi este doctor în sociologie, profesor universitar şi cercetător. Este, din anul 2002, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române.
În calitate de director, s-a implicat activ în revitalizarea cercetărilor dedicate mediului rural românesc, înfiinţând şi coordonând în cadrul Institutului Departamentul comunităţi şi dezvoltare rurală.
Este autorul a numeroase studii, manuale, monografii, enciclopedii şi tratate de sociologie, dintre care amintim Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii (2002), Tratat de geopolitică (2004), Enciclopedia sociologiei universale (2005), Tratat de sociologie rurală (2009).

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XV (2015), nr. 316 (16-31 decembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi celelalte Sărbători să vă aducă binecuvântare în tot lucrul cel bun, spor duhovnicesc, bucurie în suflet, iar Anul Nou care vine să ne găsească în pace, linişte sufletească, bună înţelegere şi trăire în Duh şi Adevăr. La mulţi ani!

*

Magii din noi. Ştim cu toţii, din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, cine au fost magii: oameni învăţaţi, cu o stare materială bună sau foarte bună, care, printre altele, se ocupau şi cu cercetarea poziţiei stelelor şi din acest studiu descifrau viitorul omenirii, ţării lor sau chiar al unor persoane însemnate. Ei trăiau în Orient. Cercetarea stelelor îi dusese la concluzia că trebuie să vină un Reformator al vieţii religioase şi morale a omenirii. Aşteptau cu înfrigurare acest eveniment. Nu numai ei, ci şi în cadrul altor popoare existau înţelepţi care ajunseseră la aceleaşi concluzii. Existau şi profeţi, adică oameni înzestraţi cu puterea de a descifra tainele viitorului. Toţi aceştia pregăteau lumea pentru venirea Mântuitorului. Era o aşteptare şi o speranţă mai mult sau mai puţin mărturisită, mai ales că omenirea era scârbită de starea de decădere a religiilor lumii vechi, de abuzurile clerului acelor religii, de păcătoşenia în care trăiau, de orgiile ce se petreceau la sărbătorile religioase, de nenumăratele jertfe de animale şi de oameni, care se oficiau zilnic în numele unor zeităţi imaginare. Apariţia stelei miraculoase îi face să-şi părăsească familiile, averea şi toate rosturile şi să plece în căutarea Noului Născut.

Netămăduirea mai-marelui sinagogii, gârbovul

sursă foto: http://bisericabelvedere.crestinortodox.ro/articole/tamaduirea-femeii-garbove-604

de Ioan NEAMȚIU

Pregătindu-mi predica pentru ziua de duminică, 6 decembrie a. c., pe lângă cuvântul închinat Sfântului Nicolae, am meditat și asupra textului Evangheliei zilei. În rânduiala ortodoxă, este considerată Duminica a XXVII-a după Rusalii, când se citește o pericopă consemnată de Sfântul Evanghelist Luca, în care se menționează o minune săvârșită de Domnul nostru Iisus Hristos, din proprie inițiativă – ca Unul care știe, întotdeauna, durerile și necazurile noastre – asupra unei femei gârbove, de 18 ani. Gârbovenia ei însemna o trăire aplecată, cu fața la pământ, decăzută din antroposul care-l definește pe om ca privitor în sus. Își purta povara resemnată, dar cu credință. Era gârbovă numai trupește, în timp ce sufletește o avea o verticalitate perfectă, dovadă că Domnul a vindecat-o, dezlegând-o de orice păcat.

Prof. univ. dr. preot Constantin Coman: „Boala şi suferinţa, binecuvântări nedorite care ne apropie de Dumnezeu”

COMUNICAT DE PRESĂ – Asociaţia „Salvează o inimă” ; Plus Communication

pr. Constantin Coman

Când viaţa ia o turnură neaşteptată, iar sănătatea face loc bolii şi suferinţei, în suflet se naşte o avalanşă de întrebări dureroase: De ce mie? De ce acum? De ce copilului meu? Ce am făcut să merit asta? Pentru ce sufăr atât? Oameni din toate timpurile au încercat să dea răspunsurile potrivite, însă eforturile lor au fost zadarnice. Numai Dumnezeu cunoaşte raţiunea şi finalitatea lucrurilor şi doar El ne poate aduce liniştea şi vindecarea, chiar şi atunci când totul pare a fi pierdut. Aşa cum ne arată scrierile sfinte, dar şi istoria omenirii, seara necazului este urmată întotdeauna de dimineaţa bucuriei. Despre rostul suferinţei şi al bolii în viaţa fiecăruia dintre noi a vorbit Gabriel Tudor cu părintele Constantin Coman, profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2015), nr. 309 (1-15 septembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Tragedia siriană. Puţine am ştiut despre Siria în anii trecuţi. Câteva amănunte reţinute din şcoală şi apoi informaţii vagi, culese din presă, din reportaje televizate şi de prin vreo carte. Cu ceva vreme în urmă, Domnul ambasador Dumitru Chican ne-a încredinţat lucrarea Şiragul Mărgăritarului s-o publicăm în editura parohiei noastre, ceea ce am şi făcut. Era un vechi manuscris copiat din arhivele naţionale siriene din Damasc, care cuprindea istoria Imperiului Bizantin de la începuturi până după cucerirea turcească. Povestiri sporadice ale românilor care lucraseră în Siria completau cunoştinţele mele despre această ţară.
Iată că evenimentele din ultima vreme au adus Siria în prim-planul actualităţii. Aceasta a mărit interesul şi curiozitatea tuturor faţă de acel popor şi de tragedia prin care trece ţara lui.
Privesc pe internet un film care prezintă Siria de ieri. O ţară modernă, cu oraşe moderne, cu construcţii gigantice, cu parcuri pline de verdeaţă şi fântâni arteziene, cu străzi şi autostrăzi aglomerate de maşini, cu pieţe gemând sub greutatea fructelor şi legumelor, a altor produse autohtone. Privesc măreţele universităţi siriene, în care e un furnicar de tineri dornici de cunoaştere, muzee celebre, în care-şi trăiesc liniştea obiecte vechi de mii de ani, intrate de mult în patrimoniul universal. Biblioteci cu sute de mii de cărţi duc mai departe cunoştinţele lumii, aici fiind locul unde s-a născut primul scris de pe pământ. Cetăţi vechi, precum Alepul şi Damascul, alături de oraşe noi, care pot sta alături de oraşele civilizate ale lumii. Văd spitale cu aparatură ultramodernă, plaje aglomerate şi porturi cu vapoare venite de departe sau gata de-a pleca peste mări şi zări. Văd teatre şi opere cu săli supraaglomerate de oameni dornici de frumos şi de cunoaştere. Văd peisaje mirifice, cu sate înstărite, cu munţi înzăpeziţi, pe care se practică sporturi de iarnă. Văd moschei şi biserici creştine vechi de sute de ani, în care se slujeşte Creatorului în prezenţa unui public numeros. Văd ferme de animale, păsări, plantaţii de pomi fructiferi, în special de meri şi măslini, sere, prin care se poate plimba o combină în voie. Magazine imense, mall-uri, în care umblă un furnicar de lume. Văd o galerie imensă de artişti, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni politici, sportivi şi oameni celebri din Siria sau din lumea întreagă, dar de origine siriană. Parcă mâna lui Dumnezeu mângâia locurile şi poporul sirian…!

Credinţa

 

„Vase with flowers in light” (Ion Georgescu-Muscel)

de Ion GEORGESCU-MUSCEL

Lăsăm în seama vântului
Primăverile Pământului
Zorile şi splendorile…
Iubito, când Cerul pe noi ne-a unit
S-au rostit împrejur cuvinte de jar
Căci viaţa, totuşi, înseamnă amar
Ni s-a citat din proroci atunci
Că ne vom bucura de naştere de prunci –
Dar s-a pronunţat şi cuvântul: DESPARTE
S-a rostit şi îngrozitorul: MOARTE
Iubirea, închipuirea, amintirea
Şi jerbele de flori – o baie de iluzii…
Am fost o clipă rege şi regină
Vegheaţi de sus, din văzduh
De Tatăl, de Fiul şi de Sfântul Duh…
De-o iubire mai presus de fire
Se vorbea la alte pagini din Scriptură
Preablândul nostru Domn Iisus spunea
Cum pământeana dragoste îi pare ură…

Minunea umblării pe apă

de Cornel MĂRGINEAN

Motivul minunii este regăsit în chiar forma de explicare a esenţei acesteia, într-o frumoasă poveste filosofică: Doi călugări evlavioşi, de rang înalt, se îndreptau spre un vas acostat la malul unei mări. În apropierea portului, ei trec pe lângă un cerşetor care se ruga spre Dumnezeu cu ardoare. Dar rugăciunea nu era bine spusă. Aşa că cei doi îl întrerup şi îi spun cum este corect să se roage. Cerşetorul le mulţumeşte şi este fericit că va şti, de acum, să se roage cum trebuie. Călugării se îmbarcă şi ies în larg. La un moment dat, toţi cei de pe vas privesc cu mare uimire spre mal, de unde un om, umblând pe apă, se apropia de vas şi le făcea semne să fie aşteptat. Când s-a apropiat, cei doi călugări l-au recunoscut pe cerşetor. Acesta uitase cum să se roage corect şi îi ruga acum, umblând pe apă, să îi mai spună o dată rugăciunea.

Paulo Coelho pleacă de la acestă poveste filosofică şi scrie o întregă carte pentru a spune ce puţin înseamnă ceea ce este în afara omului, în toate convenţiile rostirii, faţă de ceea ce este credinţa sa interioară.

Subiectul minunii prin care Iisus merge pe apă pentru a-şi salva apostolii îmblânzind marea este estompat, pentru a deveni o lecţie atât pentru apostoli, cât şi pentru oricare cititor al Evangheliilor, de încercarea lui Petru de a-L întâmpina ieşindu-I înainte.

Minunea înmulţirii pâinilor

de Cornel MĂRGINEAN

Oamenii uitaseră de nevoia mâncării ascultând ideile – cuvinte noi, pe care nu le mai auzise nimeni până atunci. Ucenicii au cerut Învăţătorului să elibereze, adică să dea un răstimp de pauză mulţimilor pentru a căuta mâncare în localităţile din jur. Dar, contrar aşteptărilor acestora, Iisus le-a cerut ca ei înşişi să hrănească mulţimea.
Cum au crezut ei că vor putea face asta?
Se gândeau la o nouă minune?
Sau se gândeau că vor avea ei acele puteri de a hrăni mii şi mii de oameni?

Evangheliile privesc şi la modul metaforic, spre uitarea foamei fizice de către auditoriu, în faţa adevăratei hrăniri, cea spirituală.

Hrana despre care vorbeşte Iisus este nu doar pâinea efectivă pe care o înghit oamenii, mâncând, ci şi credinţa. Chiar dacă minunea a avut loc şi în termeni materiali, adică pâinea frântă atunci s-a multiplicat oricât de mult prin distribuire şi redistribuire, asemenea unei informaţii transmise ramificat, rolul minunii era nu doar de a hrăni mulţimile şi a le uimi spre a crede, ci şi de a-i învăţa pe ucenici.

Credinţa în Iisus

de Cornel MĂRGINEAN

Parcă pentru a pune în discuţie credinţa, imediat după Învierea lui Iisus, Evanghelia după Ioan relatează despre apostolul Toma. Biserica respectă acest criteriu de credinţă al apostolului Toma.
El este necredincios, aşa cum îl descriu şi proverbele, în timp ce este, totuşi, un exemplu de credinţă.

Credinţa se măsoară prin necredinţă. Adică se măsoară în însăşi intenţionalitatea credinţei şi printr-o nevoie a întăririi ei prin veridicitate.

Decât a nu crede deloc şi a supune credinţa nepăsării este preferată credinţa pusă sub semnul întrebării, însă posibilă. Verificarea autenticităţii lui Iisus cel înviat şi a verosimilului Învierii sunt trepte necesare credinţei. Credinţei imposibile i se opune credinţa posibilă. De ce? Pentru că este de ajuns un mic sâmbure de credinţă pentru a răsturna munţi. De la posibil, la real, este un drum. De la imposibil, la real, nu este.