Haibun
de Gabriela Genţiana GROZA
O adiere –
printre spicele coapte
cosaşii săltând
La Tincuţa, cum îmi place mie să numesc comuna Tinca, Tenke, în maghiară, fiecare îşi vede de treaba lui. Sunt şi au fost şi aici localnici plecaţi la lucru, în Italia, mai cu seamă. Dar şi în Spania, Anglia, Germania, Olanda, Franţa, America etc. Cu sacrificiile de rigoare, şi cu realizările sau cu decepţiile pe care le simţi în conversaţiile întâmplătoare cu cei care şi-au încercat norocul peste tot în lume. Tincuţa mai are şi oameni bătrâni sau mai tineri plecaţi, de data asta, „dincolo”, unde suntem aşteptaţi toţi, fără să ştim de ce şi când. Vecinii noştri, decedaţi pe neaşteptate într-un accident stupid de circulaţie, ne spuneau uneori că n-ar dori să rămână unul fără altul. Clipa nefericită i-a luat pe amândoi deodată anul trecut în sâmbăta Paştelui. A rămas gospodăria lor singură, aşteptând o rezolvare a situaţiei create ad-hoc. Alt vecin a făcut infarct şi a căzut cosind iarbă, acum patru ani, la vremea amiezii, în grădina unui tincan. Familia rămasă fără el a luat drumul bejeniei, „la Italia” cum spun nepoţii rămaşi fără „toto”, pe care îl iubeau tare mult. S-au aclimatizat de urgenţă copiii, noilor condiţii, printre străini, unde n-au cum să zburde ca aici, la Tincuţa. Merg acolo la grădiniţă, dar, când se întorc acasă, nu au voie să iasă la joacă, să nu-i deranjeze pe vecinii lor. Vara, Seba şi Alex vin cu drag aici, cu părinţii şi bunica văduvă, câteva zile, la căsuţa în care s-au născut. Aleargă nestingheriţi prin curtea plină altădată de orătănii şi, mai ales, însufleţită de glăscioarele lor vesele. Sunt tare bucuroasă când îi revăd şi ei simt acest lucru. Le ofer dulciuri şi îmi mulţumesc: „graţie”, în limba lui Cicero. Citește restul acestei intrări »