Revista de cultură „ARGEȘ” – aprilie 2021

Poetul maramureșean Vasile Dan Marchiș este publicat cu 9 poezii în recentul număr, aprilie 2021, al prestigioasei reviste „ARGEȘ”.

Acest număr se remarcă printr-o largă tematică, abordată în articole de diverse facturi, tratând importante materiale de interes pentru cititori, articole semnate cu nume de referință în peisajul cultural românesc în această ordine în pagini: Arhiepiscopul Calinic Argeșeanul, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Oprea, Horia Vicențiu Pătrașcu, Iudita Dodu Ieremia, Vasile Dan Marchiș, Florin Golban,

AMINTIRI RĂZLEŢE

de Dan CIACHIR

Craii de Curtea-Veche a fost cartea cea mai citită şi mai iubită din epoca vechiului regim. Nu de „publicul larg”, ci de scriitori, de poeţi, de intelectuali, între care numeroşi medici, de artişti, de oameni de gust… Era asumată, adesea cu fanatică afecţiune, pentru rafinamentul său estetic şi pentru că exalta trecutul atunci cînd mai toată lumea avea nostalgia lui. În 1945, la începutul comunizării României, apărea ediţia a treia din Craii…, îngrijită de Nicu Steinhardt şi ilustrată cu desenele pictorului George Tomaziu. A tipărit şi Petru Dumitriu o ediţie, în 1957, în timpul primului „dezgheţ”, apoi, la mijlocul anilor ’60, cartea era trasă într-o sută de mii de exemplare, în colecţia Biblioteca pentru Toţi. Aveam l6 ani cînd am cumpărat-o; eram prea crud ca s-o înţeleg. Reluînd lectura pe la 21-22 de ani, nu m-am mai despărţit de acel roman şi de tot ceea ce scrisese autorul său. Pînă şi Cişmigiul, în vecinătatea căruia locuiam din copilărie, am început să-l percep altfel prin Craii… – ca pe unul dintre locurile mistic-răsăritene ale Bucureştilor.

REMINISCENŢE

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Ciachir

de Dan CIACHIR

Îl văzusem şi-l ascultasem pe Valentin Teodorian încă din adolescenţă, în rolul contelui de Almaviva din Bărbierul din Sevilla, într-o distribuţie celebră, cu Nicolae Herlea în rolul lui Figaro şi Magda Ianculescu în cel al Rosinei… Ca artist liric, Valentin Teodorian cunoscuse succesul şi notorietatea încă de la vîrsta de treizeci de ani, cînd se îmbrăca cu gust, preferînd costumele de culoare maro, şi era considerat arbitrul eleganţei la Operă. Fusese căsătorit cu Magda Ianculescu iar apoi cu actriţa Sanda Toma, rămînînd multă vreme subiect de cronică mondenă orală. Atunci cînd am devenit vecini, în 1974 sau ’75, nu mai era bărbatul brunet, înalt şi suplu căruia hainele îi veneau ca turnate. Se apropia de 50 de ani, albise la tîmple şi începuse să se îngraşe.

Făcînd cunoştinţă cu el în holul blocului, m-am înclinat cu deferenţă, adresîndu-mă cu maestre. Locuia împreună cu cea de-a treia soţie, o pictoriţă, de care avea să se despartă spre sfîrşitul anilor ’50. Legislaţia romînească de atunci, întocmai ca Biserica, nu admitea mai mult de trei căsătorii, aşa încît nu s-a mai putut însura pentru a patra oară. Şi-a petrecut ultimii aproape douăzeci de ani de viaţă alături de o femeie distinsă, medic, pare-mi-se spiţă a familiei Lipatti.

Am intrat de mai multe ori în apartamentul de la etajul patru al blocului nostru, unde locuia Valentin Teodorian, vizitele nedepăşind un sfert de oră, răstimp în care stăpînul casei îmi făcea cîte un nod superb la cravată. Recurgeam la acest privilegiu fără să abuzez, anunţîndu-mă cu un telefon. Atunci schimbam cîteva cuvinte cu tenorul cultivat, citit, cordial, aproape expansiv, autentică natură solară… De altfel, era multă lumină în apartamentul său, propagată de o lustră cu becuri puternice care se reflectau într-o oglindă veneţiană frumos înrămată.

ÎN 1982 LA MÎNĂSTIREA DINTR-UN LEMN

de Dan CIACHIR

Mi-au rămas într-un caiet cîteva note din săptămîna petrecută la Mînăstirea dintr-un Lemn la începutul toamnei anului 1982: „9 Septembrie

Sf. Mănăstire dintr-un Lemn
(http://www.crestinortodox.ro/icoane-facatoare-minuni/icoana-maicii-domnului-la-manastirea-dintr-lemn-119761.html)

// Dimineaţa, la Mînăstirea dintr-un Lemn, lîngă biserica mică, printre brazi, slujba pentru ctitori. 15 călugăriţe, preotul şi cîteva femei îngenunchiate în cimitir. Ultima rugăciune şi apoi se cîntă Veşnica pomenire. Slujbă săvîrşită în natură, în cîntec de păsărele, într-o zi luminoasă şi nespus de frumoasă. // Am sosit aici ieri, de hram – Naşterea Maicii Domnului – cu PreaSfinţitul Gherasim şi cu un diacon. La 9.30, cînd am coborît din maşină, era destulă lume în biserica de zid, ridicată de Matei Basarab, în pridvor şi afară. În cea mai mare parte, ţărănci cu basmale şi broboade, femei în vîrstă, însă şi tinere, bărbaţi ale căror chipuri şi port mi-i aminteau pe cei văzuţi în urmă cu douăzeci de ani în vacanţele de vară petrecute la Verbicioaia; tot în Oltenia. Stăteam în strana din stînga, între şase elevi de seminar care cîntau şi se închinau cu evlavie, pătrunşi, serioşi. La sfîrşitul Liturghiei, PreaSfinţitul Gherasim a vorbit cîteva minute, simplu, scurt, făcîndu-se uşor înţeles. Cînd a terminat, din piepturile celor prezenţi au izbucnit cîte-un Săru’ mîna! (femeile) şi cîte un Să trăiţi! (bărbaţii)”.

Era pentru a doua oară cînd PreaSfinţitul Gherasim, pe atunci Arhiereu-vicar cu titlul de Piteşteanu, al Eparhiei Râmnicului şi Argeşului, conduse de episcopul Iosif Gafton, mă invitase la Vâlcea, unde mai fusesem şi în iulie 1982. Am locuit în iulie, tot o săptămînă, în clădirea centrului eparhial, într-o odaie largă, răcoroasă, curată, unde nu pătrundeau zgomotele oraşului. În fiecare zi mergeam pe la cîte o mînăstire cu PreaSfinţitul, care, la plecare, mi-a oferit un exemplar din cartea sa Preotul Radu Şapcă, omul şi epoca sa. Întors la Bucureşti, am reuşit să public o recenzie sau o cronică literară despre volum.

MAŞINI DE ALTĂDATĂ

de Dan CIACHIR 

În 1963-’64, între maşinile parcate în faţa hotelurilor „Lido” şi „Ambasador” de pe Bulevardul Magheru apărea câte-o Alfa Romeo 2600 cu două portiere, siluetă aerodinamică, bord în lemn şi ceas de viteză cu uluitoarea cifră de 240 de kilometri la oră, vreo Lancia Zagato de 3000 de centimetri cubi sau vreun Jaguar metalizat cu spiţe la roţi… Unii trecători se opreau din mers privindu-le admirativ, surprinşi să constate că proprietarul Alfei cu număr de Milano sau de Torino deschide şi închide geamul portierei printr-o apăsare de buton. La fel de admirat era câte un Ferrari sau Studebakerul vreunui om de afaceri ori industriaş staţionat în parcarea hotelului „Athénée Palace”, mărginită de scuarul în care nu fusese încă aşezată statuia lui Eminescu. La câţiva paşi, în intersecţia Căii Victoriei cu Strada Ştirbei Vodă, se găseau patru semafoare (pe locurile în care există şi astăzi), culorile fiindu-le schimbate de miliţianul din cabina cilindrică pe jumătate vitrată, numită în limbaj popular borcan, din colţul aripii fostului palat regal, care adăpostea şi pe atunci Muzeul de Artă. În sălile sale fusese deschisă în 1957 o expoziţie de carte franceză, vizitată de mii de oameni, îndeosebi tineri, care se aliniau răbdători în cozi lungi, aşteptând pe trotuar până să intre înăuntru, şi tot acolo fusese amenajată, cu un an mai târziu decât sorocul jumătăţii de mileniu scurse de la urcarea pe tron, o expoziţie consacrată în 1958 lui Ştefan cel Mare… În 1964 mergeam în unele duminici pe la casele memoriale ale unor pictori, începând cu aceea din apropierea locuinţei noastre, a lui Tattarescu, unde, pe lângă tablouri mă atrăgeau, ca şi la Muzeul „Theodor Aman”, scoarţele, chilimurile, narghilele, măsuţele joase şi alte lucruri aduse din Orient… La Muzeul de Artă, zis şi al „Republicii”, fusesem mai întâi cu şcoala, apoi revenisem singur, tot într-o duminică, dornic să revăd porţelanurile şi figurinele chinezeşti în tonuri alb-albastre şi nişte bibelouri de jad de un galben mat, vâscos, dens ca mierea, de la etajul al treilea al clădirii. După o atare vizită, într-o duminică de toamnă, când am coborât în stradă plutea lumina statică a soarelui de octombrie; era vremea amiezii şi mă gândeam că trebuie să ajung acasă într-un sfert de oră – se apropia ora mesei. Nu trecea nicio maşină prin intersecţie; sergentul din borcan schimba culorile semafoarelor în zadar. Piaţa Palatului, Strada Ştirbei Vodă, colţul Căii Victoriei dinspre „Athénée Palace” păreau un deşert citadin. Abia după ce sergentul a schimbat pentru a treia oară luminile stopurilor, s-a ivit şi s-a scurs printre semafoare un Moskvici bej.

Biserică, secte, intelectuali

(Fragment din volumul Biserica ţintă – noi convorbiri cu Dan Ciachir,
în curs de apariţie)

de Radu Dorin MICU şi Dan CIACHR

Radu Dorin Micu: Unul dintre fenomenele cu care se confruntă în prezent Biserica este recrudescenţa sectelor, care, iată, încep să aibă un avantaj numeric asupra unor biserici tradiţionale. Sunt mai mulţi neoprotestanţi decât greco-catolici astăzi, în Ardeal.

Dan Ciachir: Pentru că aţi vorbit de Ardeal, trebuie să reamintim că Ardealul a fost şi poarta pe care au intrat aceste secte. Întâi prin componenţa multi-etnică a imperiului austro-ungar, componenţă pe care România Mare a moştenit-o în 1918. Apoi, să nu uităm pe acei mulţi ardeleni care au mers să câştige bani, în America mai cu seamă. Aşadar ceva care nouă ni se pare a fi o noutate e de fapt un fenomen a cărui emergenţă s-a petrecut acum o sută de ani.