În sufletul nostru, Nichita Stănescu împlineşte astăzi, 31 martie 2023, 90 de ani

Nichita Stănescu
(31 mar. 1933-13 dec. 1983)

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant.

Viitorul poet va purta prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.

Între anii 1944 şi 1952 a urmat Liceul Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992.

În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii.

În anii 1957 şi 1958 este, pentru scurtă vreme, corector şi apoi redactor la secţia

Constanța Buzea

Constanța Buzea, Adrian Păunescu, Ioana și Andrei

Constanța Buzea s-a născut la Bucureşti în 29 martie 1941. În 1961 s-a căsătorit cu poetul Adrian Păunescu (soţii Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (n. 1967) şi pe Andrei (n. 1969), iar în 1977 au divorţat).

A urmat cursurile Facultăţii de Filologie, Universitatea din Bucureşti, obţinând licenţa în 1970.

Între 1974 şi 1989 a fost redactor la revista Amfiteatru. Din 1990 lucrează ca redactor la România literară, unde semnează rubrica de corespondenţă „Post-restant”.

Opera poetică a Constanţei Buzea numără peste 20 de volume, la care se adaugă câteva antologii. Poetei i s-au decernat premii literare importante, cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei. Constanţa Buzea a

IOSIF HERȚEA (22 martie 1936 – 21 martie 2018)

de Daliana BONAȚ, Director adjunct de specialitate, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare
și dr. Liliana VOȘ

Iosif Herțea

„Cel mai original compozitor de muzică de scenă, maestru al sonorităților live”[1], vrăjitor de sunete ciudate, „cel mai mare maramureșean specialist în etnologie, folclor și etnografie și românul cel mai important al promovării sunetului ca instrument de muzicalitate și muzicalizare”[2], în viziunea lui Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare, Iosif Herțea s-a remarcat printr-o traiectorie culturală și artistică deosebită, atât la nivel național, cât și internațional.

Compozitorul, etnomuzicologul, etnograful, creatorul de instrumente Iosif Herțea s-a născut în Ferneziu, suburbie a Băii Mari, la 22 martie 1936. Tatăl său a fost contabil la topitoriile Minelor și Uzinelor Statului din localitate, iar mama, casnică, a fost descendenta unei familii înstărite de armeni maghiarizați (Medyesi), proprietari, până în 1945, ai unui han turistic în Firiza.

Copilăria și-o petrece la Târnăveni, unde a urmat clasele primare, iar la vârsta de 14 ani se mută la Cluj, unde urmează, atât cursurile Liceului Teoretic „George Barițiu”, cât și pe cele ale Liceului de muzică, clasa de violoncel (1950-1955), unde a avut șansa de a-i avea ca profesori pe G. Iarosevici și Ion D. Sîrbu. Și-a continuat studiile la Conservatorul din Cluj (1955-1956), după o admitere la Facultatea de Medicină, impusă de tatăl său și eșuată, „din fericire”[3]. În partea a doua a anului I, s-a transferat la Conservatorul din București, Secția de muzicologie-compoziție, pe care a absolvit-o în 1960.

Fascinat de expresivitatea limbajului muzical, de armoniile mijloacelor elementare de expresie, își începe cariera de cercetător științific în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor din Cluj (1960-1970), mărturisirile sale fiind cu adevărat captivante: „Domeniul era pentru mine, și a rămas în aceeași măsură, atât de fascinant, ca atare și activitatea pe care trebuia să o desfășor, încât pot afirma, fără exagerare, că am beneficiat de extraordinarul noroc de a fi «obligat» să-mi câștig pâinea făcând ce îmi plăcea cel mai mult. Mă refer la munca de teren”[4].

Face parte, alături de Ovidiu Bârlea, Tiberiu Alexandru și Gotfried Habenicht, din grupuri de cercetări și culegeri folclorice. Astfel, în paralel cu domeniul principal de cercetare, își descoperă pasiunea pentru obiectele

IOAN MARCHIȘ, la ceas aniversar!

Născut la data de 12 martie 1955, în comuna Bârsana, Maramureș, predestinat ca ius soli (drept pământean) artei meșteșugului lemnului datorită influenței bunicului său, Ioan Marchiș se remarcă ca un artist care păstrează nealterată dragostea pentru arta monumentală populară.

Urmează în 1975 cursurile liceului de Muzică și Artă Plastică din Baia Mare, iar în anii 1981, Academia de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj Napoca, secția sculptură, devenind odată cu trecerea anilor și membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Activitatea sa profesională se desăvârșește începând cu anul 1981, când devine șef serviciu proiectare la Cooperativa „Tehnolemn” din Baia Mare. În perioada 1994-2001 devine referent artă plastică la Centrul Creației Populare Maramureș, fiind în acest timp (1995-1998) și profesor de istoria artei la Școala de Arte „Liviu Borlan” Baia Mare. În 2001 devine director general RTV la CBN Archeus Baia Mare și director al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național.

Pe plan artistic se remarcă cu o serie de lucrări monumentale: 1984 Baia Mare – Solar arch (lemn); 1994 Săliștea de Sus – Mihai Eminescu (bronz); 1994 Valea Chioarului – Mihai Viteazul (bronz); 1995

Petre Dulfu, pedagog şi filosof

de conf. univ. dr. Florian ROATIȘ

Petre Dulfu
(10 martie 1856, Tohat – 31 octombrie 1953, București)

Pare paradoxală, la prima vedere, asocierea lui Petre Dulfu, binecunoscutul povestitor ardelean – care prin versuri de un farmec şi o prospeţime indenegabile l-a propulsat pe isteţul şi nemuritorul Păcală în conştiinţa publicului cititor – cu filosofia.

Este însă astăzi în afara oricărui dubiu faptul că vocaţia poetică a lui Petre Dulfu (Tohat, 1856 – Bucureşti, 1953) a predeterminat evoluţia sa ulterioară.

Petre Dulfu a înţeles contextul – şi mai ales ingratitudinea destinului local – şi, după ce şi-a luat doctoratul în filosofie, la Cluj, cu o teză în limba maghiară despre Activitatea lui Vasile Alecsandri pe tărâmul literaturii române (iunie 1881), a descins la Bucureşti, unde s-a dedicat cu frenezie activităţii didactice şi, în paralel, celei literare. Ministrul de atunci peste Culte şi Instrucţiune Publică, Vasile A. Urechia, l-a numit profesor suplinitor la Şcoala Normală, de unde tot acesta îl va trimite la Turnu Severin – în acelaşi an, la o şcoală „cu probleme”.

Reîntors în capitală, Petre Dulfu va începe o bogată şi glorioasă carieră didactică la Azilul „Elena Doamna”, la solicitarea lui Barbu Constantinescu, directorul de atunci al cunoscutei şcoli de fete, care îi va deveni şi un bun prieten. În casa acestui pedagog şi folclorist deja consacrat, Petre Dulfu a cunoscut personalităţile de frunte ale literaturii române: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuţă etc.

După ce obţine cetăţenia română – întrucât provenea din Austro-Ungaria – Petre Dulfu este numit profesor definitiv atât la Şcoala de fete „Elena Doamna”, cât şi la Şcoala Normală de băieţi a Societăţii pentru învăţătura poporului român.

Petre Dulfu s-a impus atât prin munca sa la catedră în care a fost un adevărat model, cât

Petre Dulfu – 167 de ani de la naștere

de conf. univ. dr. Ștefan VIȘOVAN

Vineri, 10 martie 2023 Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” a marcat printr-un reușit simpozion împlinirea a 167 de ani de la nașterea patronului ei spiritual. Au vorbit despre personalitatea lui Petre Dulfu dr. Teodor Ardelean, dr. Florian Roatiș și dr. Ștefan Vișovan – toți cercetători în cadrul Centrului de Cercetare și Documentare Baia Mare al Academiei Române.

Petre Dulfu
(10 martie 1856, Tohat – 31 octombrie 1953, București)

Născut la 10 martie 1856 în Tohatul Sălajului (azi localitate componentă a Ulmeniului Maramureșului), Petre Dulfu se numără printre cei mai valoroși fii ai acestui „nord statornic”. S-a afirmat ca un talentat poet, ca un neîntrecut versificator și priceput traducător, fiind totodată un apreciat pedagog și filosof. Tatăl său, Chifor, provenea dintr-o familie de țărani harnici și înstăriți, iar mama, Gafia, era fiica preotului Ioan Bran. De altfel, familia Bran de Sălaj a dat țării mai mulți intelectuali de valoare, dintre care se disting Petru Bran, bunicul lui Petre Dulfu (1821-1877), cu studii teologice la Blaj, fost protopop de Satu Mare și preotul Laurențiu Bran (1865-1942), unchiul lui Petre Dulfu, care este primul traducător al lui Mihai Eminescu în limba maghiară. Învățătorul Grigore Bran, un alt unchi, i-a descifrat lui Petre Dulfu tainele limbii române, învățându-l să scrie și să citească și insistând să fie trimis la studii temeinice. Așa se face că Petre Dulfu ajunge în Baia Mare, unde parcurge clasele primare în cadrul Școlii Confesionale Românești Greco-Catolice și apoi clasele secundare I-VI, în limba maghiară, la Gimnaziul din localitate, fiind caracterizat ca un elev „excepțional cu laude și sârguincios”. Clasele a VII-a și a VIII-a le va urma la Liceul Piariștilor din Cluj, absolvindu-le cu calificative maxime în luna iunie 1876. În același an se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Cluj. Tot aici, în anul 1881, își susține teza de doctor în litere, intitulată Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura română – redactată în limba maghiară, în care prezintă personalitatea covârșitoare a bardului de la Mircești, dar subliniază că poezia română nu și-a atins încă apogeul, fiind departe de vârful evoluției sale. Tezei îi este atașat un grupaj de poezii traduse de Petre Dulfu în limba maghiară. În același an Petre Dulfu pleacă la București, unde va rămâne pentru tot restul vieții. În Capitală

Leon-Iosif Grapini: Cartea despre Șanț

Apărută la Editura Școala Ardeleană în condiții grafice de excepție, Cartea despre Șanț, de Leon-Iosif Grapini, face parte din colecția Locurile memoriei, cu o prefață de Icu Crăciun, este un proiect editorial apărut sub egida Primăriei Comunei Șanț.

Din capul locului afirmăm că Leon-Iosif Grapini a manifestat un interes constant și benefic pentru istoria locală. Ca mai toate satele din Ținutul Năsăudului, localitatea Șanț a fost și este un microcosmos al sufletului românesc și o matcă a latinității. Nu întâmplător sociologul Dimitrie Gusti l-a ales în 1935, cu dreaptă măsură, să-i studieze, împreună cu Echipa lui regală, obiceiurile, tradițiile, graiul local, veșmintele, construcția caselor, onomastica, poreclele etc. Fabulosul copilăriei și voluptatea evocării nu se dezmint nici în aceste texte. (ICU CRĂCIUN)

Mă întorc în satul meu prin toate cuvintele și cărțile scrise. Un loc care mă inspiră și dă forță și culoare creațiilor mele. Aici am cunoscut oameni care au devenit personaje literare în opera mea, cum tot aici s-au petrecut întâmplări și evenimente memorabile, transfigurate în povestirile și în romanele semnate de mine. Satul meu e unul de poveste. Că este așa stă mărturie acest volum, dar și celelalte cărți pe care nu le-aș fi putut scrie dacă nu m-aș fi născut și nu aș fi trăit în acest loc.

Centenarul nașterii marelui scriitor român Marin Preda

Marin Preda
(5 august 1922 – 16 mai 1980)

Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliștea-Gumești, județul Teleorman – d. 16 mai 1980, Mogoșoaia) a fost un nuvelist, romancier, scriitor și director de editură român.

La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, se naște Marin Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, „de profesie plugar”, și al Joiței Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucât părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joița Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joița venea cu două fete din prima căsătorie: Măria și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți cu prima soție care-i murise. Copilul Marin Preda își petrece copilăria în această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi de pământ „primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji.

În septembrie 1929, învățătorul Ionel Teodorescu

29 iulie 1912 – s-a născut Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt
(n. 29 iulie 1912, Pantelimon, Ilfov – d. 30 martie 1989, Baia Mare, Maramureș)

Astăzi se împlinesc 110 ani de la nașterea lui Nicolae Steinhardt, scriitor, critic literar, eseist, jurist și publicist român. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, „Jurnalul fericirii”. A fost doctor în drept constituțional.

Nicolae Aurelian Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă București, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară.

Între anii 1919–1929 a urmat cursurile școlii primare (în particular și la școala Clementa) și ale liceului Spiru Haret. Debutează la Revista Vlăstarul. Printre colegii de aici s-au numărat Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a. Și-a luat bacalaureatul în 1929.

După 1929 a frecventat cenaclul literar Sburătorul al lui Eugen Lovinescu.

Și-a luat licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 și-a susținut la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an.

În 1934 publică, sub pseudonimul Antisthius – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyère -, volumul parodic

1 iulie 1941 – s-a născut Ion Pop

ION POP (n. 1 iulie 1941, Mireșu Mare, jud. Maramureș) a fost profesor la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (1964-2007). A condus, ca redactor-șef și director, revista studențească de cultură „Echinox” (1969-1983). A lucrat ca asistent asociat la Universitatea Sorbonne Nouvelle Paris 3 (1973-1976), iar între anii 1990 și 1993 a activat ca director al Centrului Cultural Român din capitala Franței. La 26 noiembrie 2015, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anii 1973, 1979, 1985, 2001, Premiul Academiei Române (1985), Premiul Național al Uniunii Scriitorilor din România (2012).

POEZIE: „Propuneri pentru o fântână” (1966),