O cultură a infracţonalităţii (3). RESTURILE DE DEMNITATE ALE CLASEI POLITICE

31/12/2014

foto_Delia Florea

de Corneliu LEU
image_001

Aparţinând unui alt regn decât cel al persoanei umane contemporane – din structura căreia nu poate lipsi, oricum ar fi ea, latura morală decât dacă se constată una dintre acele boli în care unii cromozomi lipsesc din paralelismul lor genenetic – acest tip de individ, ca un virus rău, ce se pretinde „clasă politică”, impune un paradox altădată de neconceput: Pe măsură ce se extinde devoalând faptul că, în ultimă instanţă, este lipsit de conştiinţă, el se fixează, din păcate, tot mai spre mediul intelectual: Şcolindu-se, urmând studii şi obţinând diplome în ştiinţele fraudării. Prin asta, fie se mută procentajul de infracţionalitate din mediul interlop în cel intelectual, fie tot mai mulţi intelectuali se mută în mediul interlop sau îşi găsesc identitate cu acesta. Iar pericolul cel mare este că, într-un asemenea mod, chiar continuă decapitarea societăţii de elitele intelectuale începută în comunism. Tot prin legarea lor de puşcărie, dar într-un alt fel: În vreme ce bolşevismul îi închidea ca să-i extermine, această postdecembristă „aripă tânără” a lui, îi extermină făcându-i să-şi însuşească cultura infracţionalităţii care-i conduce spre puşcărie.

Iar cu aşa ceva nu-i de glumit! Pentru că este vorba de contaminarea şi pervertirea intelectualităţii, care a format întotdeauna latura masivă de „apostoli ai neamului”, ideea de cultură, de învăţătură, însemnând şi acea dăruire socială spre idealuri tot mai depărtate de jaf şi împilare, tot mai contrare demagogiei şi corupţiei profitoare, tot mai dăruite progresului naţional: Dacă infracţionalitatea ajunge să contamineze şi mediile ei, învăţătura superioară însemnând doar malefica tehnicizare în slujba unor inginerii de natură infracţională, intelectualitatea îşi pierde tocmai esenţa de dăruire pentru cauza cinstită a formării generaţiilor viitoare. Iar aceasta este crima la care se face părtaş politicianul contemporan.

Ca să nu mai vorbim de injuriile, rănile, buboanele, infecţiile puroioase şi, până la urmă, infecţia generalizată pe care asemenea indivizi le provoacă democraţiei, dorindu-se neapărat stăpâni şi diriguitori ai ei. Ai acestei democraţii a cărei conotaţie reprezintă exact contrariul a ceea ce ei şi-au permis să facă din guvernare, învăţând şi punând în practică tot ceea ce este împotriva populaţiei şi a drepturilor ei de a se emancipa prin iniţiativa cât mai liberă şi cât mai bine stimulată. Chiar dacă se pretind tineri, aceşti guvernanţi n-au învăţat (sau, după cum arătă situaţia din cele trei nuclee sociale pe care le-am comentat, au deprins contrariul), cum să se pună, prin măsuri legislative în slujba libertăţilor în cadrul cărora oamenii au sperat întotdeauna la liberalizare şi la afirmare prin iniţiativă personală, sau cum să stimuleze, să faciliteze, să asigure prin măsurile guvernării iniţiativele de producţie şi dezvoltare. Purtători de bir asupritor, de birocraţie alungătoare şi concesioneri de avuţie naţională, ei ne-au demonstrat că antipodul avantajelor învăţăturii nu e dezavantajul acesteia, ci folosirea învăţăturii în dezavantajul semenilor. Citește restul acestei intrări »


OARE VOM AVEA INCONŞTIENŢA SĂ CONSOLIDĂM O CULTURĂ A INFRACŢIONALITĂŢII? (3)

28/12/2014

foto_

de Corneliu LEU
image_001

De la infracţionalitatea unei clase care ar trebui să aibă rol de model social findcă s-a dovedit întotdeauna a impune exemple în comportamentul şi devenirea generaţiilor pe care le reprezintă, se ajunge astfel, prin răspândire, ca şi prin unele îndemnuri nefaste venite din afară, la generalizare şi permanentizare. Adică, la ceea ce numeam în articolul trecut „cultură a infracţionalităţii dezvoltată cu rea intenţie la nivel naţional şi cultivată în plus prin interese străine”. Ceea ce conducând, după cum s-a văzut, la nemulţumirile electoratului, atrage atenţia asupra partidelor care, dacă nu vor să fie asasinate prin revolte produse în afara lor şi mai au cât de cât ambiţia să nu rămână în istorie doar nişte malefice găşti de interese, trebuie să-şi găsească forţa interioară de restructurare.

Cu două articole în urmă am vorbit despre asemenea aspecte la cel mai numeros partid postdecembrist şi, în aparenţă, cel mai stabil: PSD. Din păcate, nu şi cel mai lucid, după modul în care liderii săi actuali etichetează motivele neaşteptatului insucces de la 16 noiembrie. Ceea ce ar putea însemna că nu din partea lor trebuie aşteptată soluţia reală a redresării interne, a restructurării pe o pragmatică a onestităţii şi priceperii în iniţiativă a politicianului şi a reabilitării prin servicii cinstite prestate electoratului, ci printr-un val de bună-credinţă la cei neîntinaţi şi la membrii de rând, care să modifice actualul sistem interior de partid. În articolul anterior am prezentat ce stratificări de amoralitate, corupţie şi infracţionalitate – de la ucigaşul plătit în reglările de conturi mafiote până la înaltele studii de specialitate folosite pentru eludarea legii şi la fel de înaltele funcţii politice folosite pentru fraudarea ei – ies la iveală la o decupare pe verticală, sau la radiografierea unei obşti teritorial administrative. Mai departe, în aceste rânduri, ne vom referi la alte două aspecte: modul cum vicierea familiei poate da lovitura de graţie existenţei morale a societăţii noastre, conducându-ne spre elementele unei culturi direct infracţionale şi speranţa rezistenţei intelectualilor adevăraţi faţă de viciere. În total ne referim, deci, la familie, la obşte, la întrunirea în formaţie partinică şi la mediul intelectual – patru nuclee sociale din cele şase esenţiale amprentei formative. Altele (sau bine-nţeles: primele) sunt Şcoala şi Biserica, la înălţimea cărora nu îndrăznim să ne ridicăm comentariul, permiţându-ne doar dreptul de a trage semnalul de alarmă. Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2014), nr. 290 (16-30 noiembrie)

07/12/2014

Tatal-nostru

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi! La mulţi ani!

Atlantida vremii noastre. Atlantida a fost un continent, sau, mai bine-zis, o insulă imensă, undeva, în Oceanul Atlantic. Ea s-a scufundat la un moment dat. Despre ea vorbesc doar vechii scriitori. Din scrierile acestora aflăm că locuitorii acestei „insule-continent” erau deosebiţi de restul oamenilor. Erau „atlanţi”, adică mai mari, uriaşi; erau, în acelaşi timp, cu mult mai avansaţi în cunoaştere decât ceilalţi. Atlantida ajunsese la un nivel de cultură şi civilizaţie greu de apreciat astăzi. Adevărat este că, după cum spun cei vechi, tocmai această dezvoltare extraordinară a ştiinţei atlanţilor a dus la distrugerea civilizaţiei şi continentului lor. S-a produs acolo o foto_Delia Floreacatastrofă, care a nimicit viaţa şi teritoriul atlanţilor. Totul a rămas o amintire.

Pornind de la acest adevăr, oamenii vremii noastre ar trebui să înveţe multe din el. Şi noi, oamenii de azi, am ajuns la un nivel al culturii şi civilizaţiei pe care nu l-au atins vreodată generaţiile trecute. Deţinem aparate, tehnici şi cunoştinţe la care părinţii, moşii şi strămoşii noştri nici n-au visat vreodată. E şi bine, e şi rău. Cunoaştem o bună parte din tainele lumii, ale Pământului şi Cosmosului şi le stăpânim, conform poruncii divine: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pământul”. Am crescut sub aspectul cunoaşterii şi dezvoltării ştiinţei şi tehnicii; ne-am înmulţit, fiindcă am ajuns de la o pereche de oameni la peste şapte miliarde; stăpânim Pământul şi se pare că stăpânim şi o părticică din Univers. Ei bine, ce facem acum? Suntem noi suficient de înţelepţi ca să gestionăm aceste comori, pe care le deţinem, sau vom avea soarta atlanţilor de pe Atlantida? Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2014), nr. 289 (1-15 noiembrie)

23/11/2014

crop_1

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Actorul din culise. Pe scena istoriei îşi joacă rolul tot felul de personalităţi, de personaje şi de persoane. Unii sunt împăraţi, alţii regi, alţii preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, ambasadori, consilieri, consuli, senatori, deputaţi, înalţi funcţionari etc. Unii sunt oameni serioşi, capabili, de bună credinţă, cu dragoste faţă de poporul şi ţara pe care o slujesc, gata să-şi sacrifice propriile interese, uneori chiar viaţa, în folosul celor mulţi; alţii sunt escroci de înalt calibru sau găinari de duzină, ajunşi prin nu ştiu ce concurs de împrejurări pe locurile pentru care nu au nicio chemare şi competenţă. Unii sunt incoruptibili, alţii sunt corupţi până în măduva oaselor; unii sunt eroi, alţii sunt trădători şi comparaţiile ar putea continua la nesfârşit. Fiecare îşi joacă un anumit rol pe această scenă imensă, dar toţi, absolut toţi, jură pe tot ce-i în cer şi pe pământ, că tot ceea ce fac şi tot ceea ce vor face este numai şi numai în slujba Marelui Actor, Măria Sa Poporul. Asta, mai ales înainte de a ajunge în funcţiile respective. Îşi mai aduc aminte de astfel de promisiuni de câte ori au nevoie să smulgă Marelui Actor câte un vot, câte o confirmare, că ei pot să rămână acolo unde sunt. Cu un tupeu care frizează buna-cuviinţă, actori de tot felul aduc Marelui Actor câte o floare, câteva boabe de orez sau de zahăr, puţină făină, câteva sticle de bere, pungi, ziare, pupături, laude, promisiuni şi altele asemenea. Şi Marele Actor, jucând rolul unui naiv copilăros, nu respinge nimic. Se face că nu înţelege cum stau lucrurile, se face că-i crede pe toţi, că-i iubeşte, că-i aplaudă, că-i laudă. Tot un rol! Actorii mărunţi nu uită niciodată să-i ceară Marelui Actor biruri tot mai mari şi tot mai multe, corvoade pentru orice. Adesea îi cer să fie când vacă de muls, când carne de tun. La vreme de pericol, către Marele Actor se îndreaptă toţi şi-i cer şi bani, şi bucate, şi muncă, şi eroi, care să fie presăraţi pe câmpurile de luptă… Citește restul acestei intrări »


FOLCLOR ŞI ISTORIE

14/11/2014
Foto Biltiu-025-CROP_2

prof. Pamfil Bilţiu

de Pamfil BILŢIU

Evenimentele istorice, unele calamităţi naturale, întâmplări tragice, epidemii, soldate cu pierderea de vieţi omeneşti, au stârnit imaginaţia poporului, care a brodat în jurul lor plăsmuiri anonime, având drept scop rememorarea lor pe cale orală.

Cântecele istorice rememorează, prin vers şi melodie, evenimente zbuciumate, rezultând producţii de mare încărcătură emoţională. Cântecele de cătănie şi război ne reconstituie, cu aplomb stilistic, imagini şi episoade legate de marile bătălii şi care sunt adesea un reflex al suferinţelor pe care le cauzează. Baladele abundă în episoade din trecutul de luptă a unor eroi mult îndrăgiţi de popor, care erau haiducii, unii ridicaţi la rangul de simbol al luptei pentru dreptate şi libertate socială. Un exemplu ilustrativ pe această linie îl reprezintă Pintea Viteazul, care, fiind un exponent al păturilor de jos, este imortalizat de popor într-un repertoriu infinit de tradiţii aparţinând unei game variate de genuri şi specii folclorice.

Un repertoriu amplu de legende şi povestiri sunt brodate în jurul unor personalităţi istorice, precum Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Avram Iancu, Dragoş Vodă etc. Alături de scriitorii culţi, creatorii anonimi le-au imortalizat faptele, transformându-i în eroi, în legende şi povestiri ticluite cu măiestrie. Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală, foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 285 (1-15 septembrie)

22/09/2014

foto_Amza Jucan_cer_Herculane

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Idolii vremii noastre. Sentimentul religios a fost înnăscut în om. A venit cu el pe lume. Oriunde a existat o comunitate omenească, a existat şi o manifestare religioasă, indiferent ce forme a îmbrăcat ea. Descoperirile arheologice dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Sunt scoase la lumină obiecte de cult, sunt identificate tot felul de practici rituale de înmormântare care spun că acea populaţie a avut o credinţă religioasă. Omul dintotdeauna a fost conştient că trebuie să existe o forţă supranaturală creatoare şi conducătoare a universului şi a încercat să cunoască această forţă. A socotit că este un element al naturii: soarele, luna, stelele, munţii, apele, copacii, pietrele; a socotit că este sub forma unei fiinţe omeneşti nevăzute, extraordinar de puternice; a crezut că este o idee mai presus de lume. A socotit că fiecare element al naturii are deasupra o asemenea forţă protectoare: marea îl avea pe Poseidon, focul pe Hefaistos; timpul pe Cronos; fiecare activitate umană, foto_Amza Jucan_Hercule la Herculanebună sau rea, avea un zeu, un idol: comerţul pe Mercur, războiul pe Jupiter, vânătoarea pe Diana; fiecare însuşire sau trăsătură spirituală umană deosebită îşi avea zeul ei: frumuseţea pe Afrodita, înţelepciunea pe Sofia, beţia pe Bachus. Asta, ca să vorbim doar de religiile greco-romane. Şi la alte popoare era la fel: spre exemplu, la asirieni zeul binelui era Ormuz, al răului Ahriman. Exemplele pot continua. Erau popoare care aveau zeci de astfel de zei. Ele se numeau popoare politeiste. Puţine au fost popoarele monoteiste, adică cele care s-au închinat unei singure forţe supranaturale, care concentra în sine toate energiile. Am putea menţiona în acest sens pe evrei cu Iahve, pe daci cu Zamolxe, iar mai târziu creştinii, care-L cinstesc pe Dumnezeu. Citește restul acestei intrări »