I. Aurel Candrea: „I Learn English”, editat de George Săndulescu şi Lidia Vianu

10/11/2015

COMUNICAT DE PRESĂ

Contemporary Literature Press,
sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din Bucureşti, The British Council, Institutul Cultural Român şi Ambasada Irlandei

anunţă publicarea volumului

I. Aurel Candrea
I Learn English
1937
în patru volume, cu cheie.
ISBN 978-606-760-023-0, 978-606-760-024-7, 978-606-760-025-4, 978-606-760-026-1
editat de George Săndulescu şi Lidia Vianu

Coperta_CandreaContemporary Literature Press s-a specializat în publicarea de volume ce privesc istoricul anglisticii în România. Cartea I Learn English de I. Aurel Candrea reprezintă momentul 1937. La 7 noiembrie anul acesta s-au împlinit 143 de ani de la naşterea autorului, cunoscut mai ales pentru dicţionarul lui enciclopedic ilustrat al limbii române, apărut în anul 1931.

Publicând manualul de engleză al lui Candrea, mă gândesc la T. S. Eliot – mare apărător al „tradiţiei” în cultură. În eseul „Tradiţie şi talent individual”, scris în anul 1921, Eliot povestea că i s-a spus la un moment dat: „Nu ne mai recunoaştem în scriitorii vechi, pentru că noi ştim mult mai mult decât ei”. Replica lui Eliot a fost: „Fireşte! Şi tot ce ştim noi azi în plus este exact ceea ce am învăţat între timp de la ei.” Din acest manual al lui Candrea se trag, prin urmare, aplecarea către anecdote din metoda de predare a limbii engleze a lui Dan Duţescu, dar şi ideea „englezei fără profesor” a lui Leon Leviţchi… Citește restul acestei intrări »


PROFESORUL DE RELIGIE, UN MODEL DE CONDUITĂ PENTRU UCENICII SĂI ŞI UN MEDIATOR ÎN ŞCOALA ÎN CARE ÎŞI DESFĂŞOARĂ ACTIVITATEA

22/11/2014

Moto: Prin diversele mijloace pe care le are la îndemână, profesorul de religie trebuie să reuşească în demersul lui să înlăture temerile care îi frământă pe adolescenţi: teama de a nu fi luat în seamă, teama de a fi neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat, teama de a fi sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi, teama de a nu se cunoaşte destul de bine sau teama de banal sau de obişnuit. Pentru a contura însă la alţii o cultură spirituală solidă, profesorul de religie trebuie să o deţină el însuşi şi să o practice, devenind astfel un model pentru ucenicii săi (fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR).

de Stelian GOMBOŞ

IMG526Ştim cu toţii că omul, copilul, este un univers deschis, limitele acestui univers fiind aceleaşi dintotdeauna: abisurile tenebroase ale căderii, ale păcatului şi ale patimilor şi înălţimile sau piscurile senine ale virtuţilor. Păcatele, patimile, ca fiind izbucnirile cele mai violente şi grosiere ale energiilor şi resurselor umane, şi virtuţile, care constituie adevărata vocaţie şi lucrare a omului, au fost aceleaşi de la început, deşi au fost numite diferit. Ceea ce s-a schimbat nu este atât modul lor de desfăşurare, cât mai ales intensitatea şi generalizarea lor – susţine părintele Ioan Cristinel Teşu, în lucrarea sa Omul – taină teologică, apărută la Editura Christiana din Bucureşti, în anul 2001.

vedere spre CerCând vorbim despre educaţie, nu trebuie să uităm de latura sa religioasă. Scoaterea educaţiei religioase din şcoală şi din societate ar echivala cu imposibilitatea de a primi cuvintele Domnului, cele care, aşa cum spune El, „sunt duh”, adică vii şi, în acelaşi timp, aducătoare de viaţă veşnică. Mai mult, dacă cele învăţate prin ştiinţe sunt temporare, cele învăţate prin educaţie religioasă sunt veşnice, iar eliminarea acesteia înseamnă oprirea accesului la comuniunea în iubire cu Dumnezeu.

Fiecare etapă din viaţa unui om are importanţa ei, iar un sistem educativ va fi complet numai atunci când va cuprinde toate formele de informare şi de formare, pentru toate nivelurile de vârstă: preşcolar, şcolar, adolescent, tânăr. Altfel spus, pentru reuşita orei de religie, sunt necesare o bună cunoaştere a particularităţilor etapelor de dezvoltare psihogenetică şi adaptarea la specificul acestora, aşa cum şi Sf. Ap. Pavel vorbeşte, în Epistola sa către Evrei, despre tratarea diferenţiată a oamenilor în învăţare: „[…] Pentru cei tari, trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul”. Citește restul acestei intrări »