Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XVI (2017), nr. 344 (16-28 februarie)

13/03/2017

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Dumnezeu e viu!
SfTreime_Rubliov
La sfârșitul veacului al XIX-lea, un filosof german, Nietzsche, declara că „Dumnezeu a murit!” Pur și simplu. Considera credința oamenilor drept viața lui Dumnezeu. Vedea necredința din jurul lui și trăgea concluzia că Dumnezeu a dispărut odată cu credința oamenilor. Oricum, zicea el, omul este din fire o ființă religioasă, sentimentul religios este înnăscut în om. Ca atare, în locul lui Dumnezeu trebuie pus altceva în sufletul omului. Cel mai potrivit ar fi tot omul, adică omul să fie dumnezeul omului. Ciudată teorie! Citește restul acestei intrări »


René Descartes – Meditaţii metafizice

26/02/2015

de Amza JUCAN

Amza JucanMeditaţii metafizice a lui Descartes rămâne, înainte de orice – la mult peste 350 de ani de la scrierea ei – o lectură extrem de interesantă. Pe urmă, deşi titlul conţine, clar, cuvântul metafizică, se poate discuta dacă este o lucrare de logică sau de filosofie[1]. Personal, nu pot răspunde hotărât, ba chiar mă întreb dacă nu este un capitol de dogmatică creştină prezentat într-o manieră nonconformistă şi nu pot ocoli nici impresia catehetică pe care mi-o lasă textul lui Descartes, cu toate că lucrarea nu este elaborată în conformitate cu planul obişnuit al catehezei. În orice caz, dogmatica ortodoxă îl citează pe Descartes ca valoros susţinător al argumentului ontologic în demonstrarea existenţei lui Dumnezeu, aducându-i, ca singură obiecţie, nivelul prea înalt de redactare a tezei, ceea ce-i reduce accesibilitatea, adică raza de convingere.

Analizând volumul în sine, fără a face aprecieri legate de posibila lui influenţă (barată intenţionat de însuşi Descartes, cum aflăm din prefaţa traducătorului), este de remarcat stilul spiralat al expunerii. Mereu sunt reluate afirmaţii anterioare, nu însă prin simplă revenire la ele, ci prin ducere a ideii cu o spiră mai sus. Argumentaţia carteziană urmează un permanent urcuş, dar ascensiunea nu este lăsată la voia accidentului. Ea este rulată, „alunecată”, condusă în mod „neted”. Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 287 (1-15 octombrie)

21/10/2014

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

foto_Delia Florea_detaliu_1Înălţarea şi prăbuşirea unui neam. În faţa lui Dumnezeu, popoarele nu sunt adunături de lume, ci grupuri mari de oameni legaţi între ei prin legături de sânge, de limbă, de tradiţii, de religie. Nucleul unui popor este familia. Ea se dezvoltă sub formă de triburi din ce în ce mai mari, ajungând apoi să formeze un popor. În faţa lui Dumnezeu, fiecare popor are o menire în lume, o misiune, un obiectiv de realizat. El apare şi dispare în timp, în istorie. Ne amintim cu câtă grijă a fost ajutat poporul evreu să evolueze printre alte popoare, să se menţină în viaţă, să-şi realizeze menirea lui. A pornit de la un om ales de Dumnezeu, de la Avraam. În planul divin, din acest popor avea să se nască Mesia, adică Mântuitorul, Cel ce avea să împace pe Dumnezeu cu oamenii. Naţiunile, uniunile, federaţiile, imperiile sunt invenţii târzii, şi ele înseamnă o sumă de popoare unite între ele de interese comune, de forţă. La judecata universală de la sfârşitul lumii, vor fi judecaţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile, dar şi popoarele.

Din istoria şi experienţa altora, putem învăţa noi înşine ca popor. Evreii au fost ocrotiţi de Dumnezeu atâta vreme cât L-au ascultat, cât I-au împlinit poruncile. A adus nenorociri asupra egiptenilor, până când aceştia i-au slobozit pe evrei; a despicat apele Mării Roşii, ca să-i scape de armata egipteană; le-a dat mâncare şi apă în pustie patruzeci de ani, fiindcă L-au recunoscut ca singur Dumnezeu, creator al cerului şi pământului; le-a supus popoarele din ţinutul Canaanului, ţara „laptelui şi a mierii” şi le-a dat un teritoriu, în care să se dezvolte ca popor între popoare; le-a dat conducători înţelepţi, care să-i cârmuiască printre alte popoare mult mai puternice; i-a scos în repetate rânduri din robii grele, atunci când nimeni nu mai credea că neamul evreiesc va mai putea să supravieţuiască în istorie; a ajutat şi a înălţat pe fiecare individ în parte şi neamul în totalitatea lui, atunci când I-au respectat poruncile, sărbătorile, când I-au dat ascultare. Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală, foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 285 (1-15 septembrie)

22/09/2014

foto_Amza Jucan_cer_Herculane

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Idolii vremii noastre. Sentimentul religios a fost înnăscut în om. A venit cu el pe lume. Oriunde a existat o comunitate omenească, a existat şi o manifestare religioasă, indiferent ce forme a îmbrăcat ea. Descoperirile arheologice dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Sunt scoase la lumină obiecte de cult, sunt identificate tot felul de practici rituale de înmormântare care spun că acea populaţie a avut o credinţă religioasă. Omul dintotdeauna a fost conştient că trebuie să existe o forţă supranaturală creatoare şi conducătoare a universului şi a încercat să cunoască această forţă. A socotit că este un element al naturii: soarele, luna, stelele, munţii, apele, copacii, pietrele; a socotit că este sub forma unei fiinţe omeneşti nevăzute, extraordinar de puternice; a crezut că este o idee mai presus de lume. A socotit că fiecare element al naturii are deasupra o asemenea forţă protectoare: marea îl avea pe Poseidon, focul pe Hefaistos; timpul pe Cronos; fiecare activitate umană, foto_Amza Jucan_Hercule la Herculanebună sau rea, avea un zeu, un idol: comerţul pe Mercur, războiul pe Jupiter, vânătoarea pe Diana; fiecare însuşire sau trăsătură spirituală umană deosebită îşi avea zeul ei: frumuseţea pe Afrodita, înţelepciunea pe Sofia, beţia pe Bachus. Asta, ca să vorbim doar de religiile greco-romane. Şi la alte popoare era la fel: spre exemplu, la asirieni zeul binelui era Ormuz, al răului Ahriman. Exemplele pot continua. Erau popoare care aveau zeci de astfel de zei. Ele se numeau popoare politeiste. Puţine au fost popoarele monoteiste, adică cele care s-au închinat unei singure forţe supranaturale, care concentra în sine toate energiile. Am putea menţiona în acest sens pe evrei cu Iahve, pe daci cu Zamolxe, iar mai târziu creştinii, care-L cinstesc pe Dumnezeu. Citește restul acestei intrări »