Echilibru

30/12/2019

de Cosmin LAURAN

E ca și cum ai curge din mine
acum apă
acum sânge
tu ești semnul că moaștele mele
în curând mă vor plânge.

Ce ai fi fost tu fără mine
zbucium fără carapace
și cum s-ar fi scurs viața în lume
prin venele mele opace. 

Citește restul acestei intrări »


Un anume fel de aproximaţie

31/03/2015

foto_Adrian Pop_3

de Cornel MĂRGINEAN

Dacă trăieşti în două sau mai multe lumi, marginile lor se numesc aproximaţii. Nu cred că poate cineva trăi doar într-o singură lume. Aproximaţia devine astfel o măsură normală a unei trăiri aproximative.

Aproximaţia înseamnă o trecere niciodată exactă, din a în b şi din b în a. A fi aproximativ nu este acelaşi lucru cu a fi inexact, ci înseamnă o permanentă trecere, peste un pod iluzoriu, de la un lucru la altul.

Aproximativul înghite cantităţile exacte, imaginile sau ideile exacte, fără a le măsura. Lipsa măsurării cantităţilor exacte le trece în aproximativ, făcându-le astfel posibile.

Cine ştie ceva într-un mod exact? Sau cine se comportă exact cum trebuie sau spune exact ce trebuie? Sau cine poate fi cel ce trebuie?
Nimeni!

Presupunerea exactităţii este, deci, mai aprigă decât emiterea aproximării.
Nu este mai aproape nimeni de ceva dorit anume, nici prin aproximare şi nici prin exactitate.
Obsesia preciziei şi a exactităţii oboseşte mai mult decât utilizarea inconştientă şi liberă a aproximaţiei. Citește restul acestei intrări »


CONTRAGREUTATEA ŞI PUNCTUL DE ECHILIBRU

12/02/2015

de Octavian LUPU

Octavian_Lupu_imageŢineam nemişcată o ganteră de trei kilograme, cu mâinile întinse drept înainte. Tensiunea mecanică mi se transmitea prin intermediul braţelor asupra trunchiului. Muşchii abdominali erau încordaţi la maximum, pentru a face faţă efortului de menţinere a acestui obiect straniu la o înălţime constantă faţă de sol. Cu toate acestea, mă simţeam destins şi nu lăsam nicio undă de nerăbdare să îmi întunece gândurile.

Priveam acea greutate fără să fiu marcat de dorinţa renunţării, deşi trecuseră peste zece minute de când începusem exerciţiul. Cumva, intuiam nevoia unei contraponderi fizice la tensiunile interioare pe care le resimţisem de-a lungul întregii zile. Încordarea mentală se transfera treptat asupra muşchilor nevoiţi să facă faţă unei sarcini tot mai anevoioase, pe măsură ce timpul trecea fără să schiţez nici cel mai mic gest de renunţare. Dar imaginaţia continua să îşi desfăşoare jocul însă pe alte spaţii decât cele ale prezentului. Astfel, îmi aduceam aminte de acele ascensoare instalate în perioada interbelică la diferite clădiri de epocă. Cabina avea geamuri transparente din sticlă pe toate laturile, încât se putea observa cu uşurinţă şirul de scări ce înconjura în spirală traiectoria verticală a casei liftului.

Distingeam cu claritate contururile unui astfel de ascensor venind de undeva, din negura vremurilor, cu siguranţă din timpul copilăriei. Îmi aminteam cum stăteam în cabină, liniştit şi totuşi înfricoşat, pe măsură ce etajele fugeau pe lângă mine. Nu puteam înţelege cum funcţiona acest straniu mecanism bazat pe tractarea unei colivii mecanice în interiorul unui spaţiu ce se deschidea privirii ca o prăpastie adâncă. Dar evenimentul cel mai important era să observ amănunţit trecerea contragreutăţii, ce se deplasa în sens invers cabinei. De fiecare dată când acea masă de metal vopsită în negru se apropia, distingeam vibraţia tot mai zgomotoasă a troliului de tracţiune întins asemenea corzii elastice a unui dispozitiv muzical. Citește restul acestei intrări »