„Ei, sfinţii noştri părinţi morţi mult prea de tineri” (Gheorghe Chivu – încercare biografică – partea a doua)

15/03/2015

de Angela-Monica JUCAN

Dar eu, cu numele de-acum al meu nu seamăn[1]

Tatăl lui Gheorghe Chivu este Dobre Chivu, fiul lui Brodeanu.

Gheorghe Chivu

Gheorghe Chivu

Pentru că Gheorghe Chivu face câte o precizare despre numele părinţilor lui, ne vom opri puţin, aici, la numele Dobre. Gheorghe Chivu spune numai că „numele mic al tatălui este specific onomasticii din Câmpia Dunării”. Vom adăuga noi că Dobre e nume vechi, însuşit de români din antroponimia slavă, încă din perioada aşezării slavilor pe pământul nostru[2]. Descifrarea sensului numelui nu e dificilă: înseamnă „bun”. Ce n-a ştiut, probabil, Gheorghe Chivu, este faptul că Dobre este vocativul lui Dobru (ca Petre, pentru Petru).

Rămas orfan de tată, Dobre, născut Brodeanu, a devenit Dobre Chivu, prin înfierea lui (nu ştim la ce vârstă), de către Paraschiv Chivu (nume pleonastic!) care nu avea copii. N-a fost de-ajuns războiul. A mai trebuit şi această multiplă dramă: mama să înstrăineze nu nişte bunuri materiale, ci, sfâşiat din suflet, un copil (dar, oare, numai unul?); copilul să fie el cel la care s-a putut renunţa; fraţi despărţiţi; o relaţie familială de vitregie. Nu ştim cât a fost caritate şi cât interes în această „tranzacţie”. De bună seamă, pe lângă blidul de zeamă primit, copilul a fost un ajutor în gospodărie şi la lucrul câmpului. Nu ştim nici cât de înstărit a fost tatăl adoptiv şi ce moştenire promitea. În orice caz, putea fi vorba doar de una materială – casă, acareturi, pământ, animale, pentru că Paraschiv Chivu nu s-a preocupat să dea copilului o minimă ştiinţă de carte. Eu sunt fiu de ţăran sărac şi analfabet[3] – spunea poetul, într-un interviu din care reiese şi că nici moştenirea materială n-a fost prea mare. Citește restul acestei intrări »