O nouă mănăstire pentru Dumnezeu şi Neamul Meu!

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Când te apropii de poarta unei mănăstiri, dacă eşti creştin curat şi atent, poţi simţi, nu doar fiorul de emoţie pe care îl creează astfel de locuri adânc-rugătoare, într-o lume risipită în alergări sterile, ci şi valul de evlavie ce a însoţit curgerea lucrurilor la vremea temeluirii lăcaşului sfânt. Căci, orice astfel de „Casă a Domnului”, a pornit mai întâi în misiunea sa, fie sub formă de miracol, fie ca dorinţă colectivă a unor oameni ce şi-au pus sufletul în palme în forma „bobului” de lacrimă, prin profundă rugare şi pioasă închinare, chiar înainte ca zidul să marcheze noua incintă de înălţare prin sfioasă aplecare.

Cu o astfel de convingere intimă am ascultat rostirile diriguitorilor administraţiei locale din comuna vâlceană Stăneşti, referitoare la necesitatea de a se edifica în apropierea satului Suieşti o mănăstire ortodoxă. La Suieşti s-a născut la 22 februarie 1901, în familia plugarilor Marin şi Elena Marina, copilul Ioan, cel care avea să devină, la 24 mai 1948, al treilea Patriarh al României. În apropiere, la doar 5-6 kilometri, arondată comunei Glăvile, este localitatea Olteanca, unde a văzut lumina zilei, la 8 martie 1921, copilul Valeriu, cel care avea să fie cunoscut sub numele Bartolomeu Anania, un uriaş al intelectului românesc

Catedrala din Vârşeţ – Chivot şi tabernacol

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Poporul român, prin evlavia sa permanentă şi credinţa sa puternică în Dumnezeu, a zidit lăcaşuri bisericeşti peste tot pe unde l-au aşezat vremurile şi istoria, într-o vatră românească mult mai extinsă decât vatra statului. Aceste edificii de credinţă sunt o mărturie a dăinuirii, a permanenţei şi a vieţuirii creştine, oriunde s-ar afla.

Aşa m-am simţit îndemnat de sufletul meu, stând faţă către faţă cu Catedrala Episcopală „Înălţarea Domnului” din Vârşeţ, un oraş, din Serbia în care românii vieţuiesc astăzi ca „minoritari”, dar în care de fapt sunt „băştinaşi” sau „ctitori”, în ciuda vitregiilor vremurilor şi a dominaţiei altor popoare (ocupaţii austriece, turceşti ş.a.).

Ideea construirii unei biserici româneşti în acest oraş i-a aparţinut profesorului Nicolae Tincu Velia, primul protopop român în aceste locuri, dar reuşita împlinirii acestui vis a trăit-o protopopul Traian Oprea. În 1910 se pune piatra de temelie, iar la 23 mai 1913 se sfinţeşte de către Episcopul Miron Cristea,