România de azi şi omul nefericit

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

Privit prin lentila deformată a memoriei, trecutul apare mult îndulcit. De aici şi tendinţa de a idealiza mereu trecutul.

Românul, din nefericire, trăieşte mereu în trecut, prezentul părându-i-se ostil, şi viitorul neinteresându-l. Îi lipseşte, în general, românului, iniţiativa şi cultivă prea mult suspiciunea. Prea mult demonizează noţiuni ca: om bogat, om de afaceri, parlamentar, politician, aceasta fiind o racilă rămasă de la comunişti.

ESEU. Invazia imbecililor

pledoarie pentru necesitatea lecturii

de Nicolae IUGA

O găselniţă de dată recentă, cu un fals aer de înţelepciune profundă, ne spune că „o imagine poate să spună mai mult decât o mie de cuvinte”. Există, desigur, foarte mulţi autori care împărtăşesc această părere. Alegaţia poate fi adevărată, dar numai la modul pervers.

Dar să revenim la cea mai veche şi mai acceptată reprezentare a sufletului omenesc. La Platon (în Phaidros, dar mai cu seamă în Republica)[1], psihicul are trei componente: gândirea (phrenos), afectivitatea (thymos) şi voinţa (epithymia). La aproape două mii cinci sute de ani după Platon, în ştiinţa psihologică a secolului XX domină această concepere a sufletului ca fiind structurat pe trei vectori: cognitiv, afectiv şi volitiv. Congnitivul este la rândul lui o structură supraetajată pe verticală, de la senzaţie şi percepţie, niveluri de cunoaştere pe care le avem în comun cu animalele, până la reprezentare şi gândirea abstractă, gândirea fiind o formă superioară de cunoaştere, specifică omului şi exclusiv umană.

Imaginea, chiar şi atunci când este intens semnificativă, se adresează de fapt nivelului percepţiei şi reprezentării individului, nu intelectului şi raţiunii, deci se adresează unor etaje subintelectuale. Registrul imaginii se cuplează cu percepţie şi reprezentarea, nu cu intelectul şi raţiunea. Sigur, o imagine şocantă poate să spună mai mult decât – probabil – o mie de cuvinte, dar cuvinte din acelea care nu vehiculează neapărat un conţinut al gândirii. În schimb, pentru oamenii care gândesc, afirmaţia este valabilă pe dos. Un singur cuvânt poate să spună mai mult decât o mie de imagini, ba mai mult chiar decât un milion de imagini, practic cât o infinitate potenţială de imagini, deoarece imaginile obiectelor care se pot subsuma unui concept – ca să folosim o expresie kantiană – nu sunt nici numărabile şi nici limitate cantitativ. Totul depinde, repetăm, de faptul dacă omul gândeşte sau nu. Dacă da, atunci nu; atunci imaginile nu pot şi nici nu au cum să spună mai mult decât cuvintele. Dacă nu, atunci da, atunci imaginile pot să spună mai mult decât cuvintele.

Eseu

„Field memories” (Ion Georgescu-Muscel)

de Ion GEORGESCU-MUSCEL

de câte a văzut

s-a murdărit oglinda

un veghetor sorbeşte în eter

neghioabe fapte cu pretenţie de modă

nimic nu-i mai cu sens decât să mă-nsoresc

de zâmbetul din ochii tăi

sau să mă las cuprins de-un peisaj

ce mă inundă până în rărunchi

în viaţă orice rană prinde coajă

şi-o vorba rea regrete plăsmuieşte

din zi în zi înţelepciunea scade

De mână cu Arhaeus

de Simion Doru CRISTEA

Toţi cititorii de limbă română sunt fascinaţi de măreţia lui Eminescu. Opera postumă ne impresionează prin procesul de şlefuire a expresiei în cristalizarea gândirii clare, profunde şi extrem de simple cu care a cucerit, ne cucereşte şi va continua să cucerească, opera sa reprezentând ceea ce ar putea fi perfecţiunea turnată şi în limba noastră, cea românească, a ceva despre care ne vorbea Horaţiu în arta sa poetică „Exegi monumenum aere perenius regalique sitius” (Am terminat un monument mai durabil decât arama şi ţinutul regesc). Cum viaţa i s-a curmat eroic în zvâcnirea ei pământească, urmează firesc amplificarea, continuarea şi împletirea sensurilor ivite din izvorul eminescian al inepuizabilului tezaur postum.

Ca om, Eminescu s-a păstrat acelaşi înaintea şi în timpul creaţiei, dar şi de după. Datoria lui sfântă era să creeze întru frumos şi a făcut-o ca un Dumnezeu. Din acest punct de vedere Mihai Eminescu nu se deosebeşte cu nimic de nici un alt artist. Dacă opera sa publicată în timpul vieţii este unanim recunoscută drept capodoperă, vademecumul eminescian de texte scrise şi rescrise, în ciuda valorii lor informaţionale, istorice, filosofice, religioase şi umane, deşi nu intră în categoria consacrată a „capodoperelor”, constituie mărturia vie a febrei de creaţie eminesciană. Postumele pe care ni le-am putea imagina de dimensiunea unui aisberg ce pluteşte pe deasupra mărilor reci ale reflecţiei umane, cu tendinţa firească de a se apropia de ecuatorul fierbinte al sentimentelor, trebuie să le privim cu rezerva eminesciană a celui care le ţinea puse de o parte. Ele sunt tortul ce aştepta să-i vină rândul la tors. Asemenea vechilor predoslovii, ne ajută să căutăm o explicare a neînţelesului din procesul de creaţie al geniului nostru naţional. În curgerea firească a textului din postume găsim distanţa discursivă, profund reflexivă şi bogat informativă, dintre sclipirile de geniu dintre care unele apar în continuul luminii poeziilor sale.

Viaţa – darul lui Dumnezeu

de Andreia-Roxana BOTIŞ

Viaţa este darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă, pe lângă viaţă, omul a mai fost înzestrat cu darul văzului, auzului, mersului etc., iar pentru aceste daruri, fiecare dintre noi să-I mulţumim, Binefăcătorului, Creatorului, Tatălui nostru Cel Ceresc. Porunca din Decalog care face referire la cel mai de preţ dar al lui Dumnezeu este porunca a şasea: „Să nu ucizi! „Această poruncă opreşte crima sub toate aspectele ei: ucidere, sinucidere, avort şi eutanasie.

Nimeni şi nimic pe lumea aceasta nu are dreptul să ia viaţa cuiva, justificându-se pe urmă că a făcut-o din răzbunare sau din alte motive. Persoana care a săvârşit voia celui rău a reuşit să devină o persoană pătată şi nefericită, iar Dumnezeu îi va da plata cuvenită, asigurarea unui loc în infern. Doar Dumnezeu are autoritatea asupra vieţii fiecăruia şi este în măsură să decidă câte zile mai avem pe acest pamânt, întinat de păcate. Trebuie mereu să ne rugăm Tatălui, să-I mulţumim pentru toate darurile cu care am fost înzestraţi şi să încercăm, pe cât posibil, să împlinim voia Sa. Spun acest lucru deoarece omul a fost creat după Chipul lui Dumnezeu, fiind înzestrat cu suflet, raţiune, sentiment şi voinţă, fiind chemat să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, practicând virtuţile şi împlinind poruncile.

Posibile lecturi ale ŞARPELUI

de Antoaneta TURDA

Unic între vieţuitoarele pământului, şarpele, animalul tainic despre care se spune că înconjoară cu nouă inele cercul, a constituit mereu un mister, fapt pentru care îl întâlnim, cu diverse semnificaţii, în toate mitologiile marilor popoare. Pornind de la ceea ce a însemnat pentru pigmei în limbajul folosit la vânătoare (o linie trasată pe pământ care poate fi interpretată ca ceva abstract, fără început şi fără sfârşit) putem să interpretăm semnificaţia sa observându-i în primul rând dualitatea, combinaţia de BINE şi RĂU, acest lucru ducându-ne cu gândul la complexitatea firii umane. Divinitate a Apelor şi a ploii, este asociat deseori cu alte simboluri animaliere care semnifică celelalte două elemente primordiale: Pământul şi Aerul. Aşa se explică asocieri ale şarpelui cu berbecul, mai ales în iconografia celtică, sau cu păsări, această din urmă asociere fiind specifică Orientului, unde în tot folclorul găsim o varietate a şarpelui, dragonul. Amintesc în acest context că acest animal fabulos, dragonul, ce aminteşte de balaurul românesc, este simbolul multor dinastii chineze, fiind brodat şi pe steaguri vechi.

MAGIA FULGILOR DE ZĂPADĂ

de Octavian LUPU

Cu părere de rău el privea pe fereastră în fiecare zi cu speranţa că va începe să ningă cu fulgi mari şi albi. Îşi amintea cu drag cum mergea pe străzile copilăriei sale din Braşov în timp ce ningea abundent până acolo încât nu mai distingea nimic în jurul său. Covorul gros de omăt se îngroşa necontenit şi îi îngreuia paşii pe măsură ce înainta plin de curaj prin viforul care nu mai contenea. Deseori îi venea să se tăvălească prin zăpadă şi să se lase acoperit complet de albul imaculat al fulgilor care tot veneau din cer fără să se mai oprească. Alteori se bucura nespus pe măsură ce înălţa oameni de zăpadă şi rostogolea bulgări ce deveneau tot mai mari folosiţi ulterior în acest scop.

Nu putea să uite cum uneori vântul îi bătea în faţă cu o răsuflare geroasă, dar plăcută, asemenea unui sărut venit din partea Crăiesei Zăpezii. Alteori fulgii de nea se transformau în bucăţi mari de beteală albă, ce părea că nu se mai termină şi al cărei capăt se afla undeva sus în cer. Totul era plin de farmec în astfel de zile şi frigul nu îl mai simţea.