Înviere şi timp

11/06/2016

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Vasile ChiraPrin actul creaţiei are loc o extază a Eternităţii care va întemeia eonul întregii lumi, analog şi totodată distinct de Eternitatea lui Dumnezeu. Timpul pleacă din Eternitate şi se întoarce în ea ca eon eshatologic. Avem astfel revelată aici suprapunerea capetelor timpului în Infinit. Păcatul originar afectează nu numai coerenţa cosmică, ci şi natura temporalităţii, căci timpul istoric este deschis păcatului. O transcendere definitivă a acestei temporalităţi alterate şi o reintrare în sfera eternităţii va fi posibilă doar prin înviere. În cele ce urmează vom prezenta succint implicaţiile ontologice ale principalelor momente care au punctat istoria mântuirii, pentru a ne opri apoi asupra relaţiei dintre moarte, înviere şi temporalitate.

Timpul este creat din Eternitate din abis. Din această cauză, la începutul Genezei este prezentă una din persoanele Sfintei Treimi: Duhul Sfânt, care era transcendent abisului: „Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1:2). Lumea se face prin suprimări parţiale ale adâncului şi ale omogenităţii lui nocturne. Această sfâşiere a adâncului de către lumina increată este marcată în Geneză prin simbolul separării apelor de ape. Citește restul acestei intrări »