„Motanul încălțat”, o poveste catehetică

Nu purtați deci grija zilei de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale – Matei 6, 34

de Angela-Monica JUCAN

Citesc și citesc, că-i place nepoatei mele celei mici, „Motanul încălțat”.

Acum, când poveștile atâtor trecute generații de copii sânt respinse de mulți părinți liber-cugetători și de cadrele didactice progresiste ba pe motiv că nu ar fi educative în spiritul vremii noastre, ba că n-ar mai fi copiii interesați de ele, ba că ar leza unele sensibilități, ba că e pus, injust, în valoare personajul masculin, iar celui feminin i se atribuie rol pasiv și rost decorativ – misoginism în toată regula! –, nepoata mea, în etate de un an, e încântată să audă despre o pisică-băiat, care mai și umblă cu șmecherii, despre personaje bucuroase de venituri fără muncă și nedeclarate la fisc – curat penal! –, despre o fată care nu face nimic, decât că stă așa, frumoasă și fată, într-o poveste cu un băiat care are doi frați (nu surori) mai norocoși decât el în ce privește moștenirea de la un tată (nici ăsta mamă) decedat, o poveste cu un căpcăun (normal că bărbat) care se preface în leu, apoi în șoarece (măcar de s-ar fi prefăcut în leoaică și în șoricioaică, nu-i așa…), cu un rege credul, dar profitor și a cărui regină e absentă.

Nepoata mea alege, din mai multe, cartea („catea”, în vocabularul ei), vine cu ea („catea” are și valoare de propoziție, exprimând eliptic solicitarea de a-i citi), ascultă la nesfârșit povestea și învață (are grijă bunică-sa) că e construită în realitate pe etica creștină

Teologia căsătoriei și etica postmodernă

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Teologia căsătoriei cuprinde toată sfera de înțeles a lumii, începând de la momentul dorinței identificării partenerului de viață, până la asemănarea cu el în cuget și simțire. Din acest considerent, Sfinții Părinți au alcătuit o rânduială în legătură cu modul în care poate fi înțeleasă binecuvântarea care se revarsă peste soți, dar mai ales cu modul în care aceștia trebuie să conviețuiască, ca faptele lor să fie bineplăcute în fața lui Dumnezeu.

Actele de credință văzute ca jurăminte reprezintă fermitatea cuvântului pe care cei doi soți îl oferă divinului, dar și permanentizarea legăturii din cer. Din acest considerent, o seamă de sociologi caută să identifice modificările care apar în structura unei relații în momentul divizării. Istoria omenirii a arătat că nu este străină de actul negației, că o teologie a căsătoriei poate suferi grave malformații dacă nu se intervine la timp.

În spațiul societății contemporane se dorește a se găsi parametri de funcționalitate a căsătoriei doar în măsura năzuințelor indivizilor, nu a întregului creat. Nevoile cuplului nu se mai regăsesc ca numitor comun, ci fiecare caută a delimita contextul familial de cel personal. Pe acest fond, termenul familie nu reușește a se mai identifica cu măsura planului lui Dumnezeu, motiv pentru care, apar noi tipuri de familii, care absorb binecuvântarea și o transformă în imprecație. Există posibilitatea ca natura firească a lucrărilor divine să se înlocuiască chiar de către om, în acte de contestat, lipsite de etică, sensibilitate și devoțiune.

A se identifica momentul regresului însemnă a se căuta vinovați care să răspundă în fața provocărilor, dar nu trebui omis un aspect esențial – lipsa ascultării.

Dictatura non-educației

– eseu despre (i)moralitate –

de Mihai LITINSCHI

Mihai Litinschi

Situațiile pe care am să le relatez mi s-au selectat și fixat în minte provenind de la aceeași sursă: un om demn de toată admirația, vecin, mentor și prieten totdeodată, care mi-a marcat reperele în drumul devenirii mele. Pentru o primă secvență mă refer temporal la momentul când eram o adolescentă râvnind la o cunoaștere cât mai puțin ipocrită a fenomenelor vieții, într-o vreme când se trăia foarte diferit de cum se gândea, când mai cu seamă nu aveai voie să gândești la felul cum trăiești, și, implicit, să-ți exprimi vreo opinie în acest sens. Într-o asemenea conjunctură îl vedeam deseori pe vecinul nostru plin de praf și obosit, după o zi de alergătură, parcându-și Dacia în fața blocului, spre a se grăbi să facă un duș și să îngurgiteze singura masă caldă pe care și-o putea permite.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XVI (2017), nr. 347 (1-15 aprilie)

(fragmente)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Cu prilejul sărbătorilor pascale vă adresez Dvs. cele mai sincere felicitări, dorindu-Vă aceeași bucurie pe care au avut-o femeile mironosițe când L-au văzut pe Domnul Înviat și pacea pe care El a dat-o Sfinților Apostoli, venind în mijlocul lor.
Aflându-ne în aceste momente de sfântă prăznuire a Învierii din morți a Mântuitorului, să alegem viața, ci nu moartea. Să alungăm din noi întunericul păcatelor, înviind la o viață pătrunsă de duhul sfințeniei, bunătății, credincioșiei și al dragostei față de semenii noștri.
Fie ca lumina Învierii Domnului să Vă lumineze sufletele, iar biruința Mântuitorului asupra morții să Vă încurajeze în nevoința duhovnicească și în mărturisirea lui Hristos Cel Înviat.

Cuviosul Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște

– 11 ianuarie –

de Maica Preoteasă
(Florica BAŢU-ICHIM)

Cuviosul Teodosie s-a născut în Capadochia, din părinţi creştini. Aceştia au avut grijă să-l înveţe citirea Scripturii şi dragostea pentru Dumnezeu. Crescând, a hotărât să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu şi, rugându-se Domnului să-l aibă în grijă, a plecat spre lerusalim. În drum, a trecut pe la Cuviosul Simeon Stâlpnicul, care l-a primit cu multă dragoste.

Ajuns la Ierusalim, şi-a început viaţa de monah pe lângă stareţul Longhin, de la care a învăţat ce trebuie să facă şi cum trebuie să vorbească un călugăr care vrea să progreseze în viaţa spirituală. Apoi i s-a cerut să se mute lângă o biserică nouă, pentru a ajuta acolo.

Sfântul Ioan Botezătorul

– 7 ianuarie –

de Maica Preoteasă
(Florica BAŢU-ICHIM)

Pe 7 ianuarie, a doua zi după Bobotează, sărbătorim Soborul Sfântului Prooroc, Mergătorului Înainte şi Botezătorului Ioan. Ioan Botezătorul a fost „[…] glasul celui ce strigă în pustie: îndreptaţi calea Domnului, precum a zis Isaia proorocul” (Ioan I, 23). Ioan Botezătorul a fost ales de Dumnezeu încă înainte de a se fi născut. Când a crescut, s-a dus în pustie, unde ducea o viaţă ascetică, din dragoste pentru Dumnezeu. Era îmbrăcat în haină aspră din păr de cămilă şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Ioan Botezătorul propovăduia renunţarea la păcate şi întoarcerea la Dumnezeu. Prin exemplul lui personal şi prin felul său de a vorbi, Ioan Botezătorul a făcut mulţi oameni să renunţe la păcate.

Cuviosul Serafim de la Sarov

– 2 ianuarie –

de Maica Preoteasă
(Florica BAŢU-ICHIM)

Cuviosul Serafim de la Sarov s-a născut pe 19 iulie 1759 în oraşul Kursk din Rusia, primind în copilărie o puternică educaţie religioasă. Fiind copil, s-a îmbolnăvit grav, dar a fost vindecat printr-o minune a Maicii Domnului. La 17 ani intră în mânăstirea Sarov, unde impresionează pe cei din jur cu intensitatea trăirii sale spirituale. Din nou se îmbolnăveşte grav, dar refuză ajutorul medicilor, cerând doar sfânta împărtăşanie. Crezându-se că va muri, i se aduce sfânta împărtăşanie şi „Preasfânta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătându-l pe tânărul novice, ea le spuse: Acesta este din neamul nostru! Puţin după aceea s-a însănătoşit şi a construit o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate” (Vieţile sfinţilor pe ianuarie).

Eseu. Distrugerea Cărţii ca depozitar al Spiritului

de prof. univ. dr. Nicolae IUGA

1. Distrugerea directă a Cărţii prin ardere

Problema cred că ar trebui abordată doar după clarificarea răspunsului la întrebarea: dacă inventarea scrierii a fost un lucru bun sau un lucru rău. Sau, mai exact, în ce măsură a fost un lucru bun şi în ce măsură un lucru rău? Bineînţeles, pentru omul de bun-simţ întrebarea poate părea ciudată, pentru că acesta va crede că inventarea scrierii a fost un lucru necondiţionat bun, dar în istoria filosofiei întrebarea a fost pusă cu claritate, chiar în aceşti termeni, de către Socrate, într-un binecunoscut dialog platonic (Phaidros, 274d-275e).

Socrate repovesteşte, în felul său, vechiul mit egiptean[1], potrivit căruia scrierea ar fi fost inventată nu de către muritori, ci de către Zeu. Toth era la vechii egipteni un zeu selenar, aşadar un zeul al luminii puţine şi ambigue, reprezentat ca un om cu cap de pasăre cu vedere pătrunzătoare, zeu civilizatoric personificând cunoaşterea în genere, ştiinţa şi înţelepciunea, el este totodată inventatorul geometriei, astronomiei şi al scrisului, patronul scribilor şi călăuza sufletelor morţilor. Deci, zeul Toth se prezintă cu invenţia scrisului la Faraonul care domnea atunci la Theba. Îi zice: priveşte, mărite Faraon, ştiinţa scrisului îi va face pe egipteni mai înţelepţi şi mai cu ţinere de minte. A fost găsit leacul împotriva uitării. În schimb, Faraonul îi spune că mai întâi trebuie să judece asupra a ce este folositor şi ce este păgubitor în invenţie. Faraonul susţine că, totodată, inventarea scrisului va avea şi efecte păgubitoare, că scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care îl vor deprinde şi le va slăbi ţinerea de minte, prin lipsă de exerciţiu şi lenevie.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2015), nr. 306 (16-31 iulie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Ticăloşii. În ultimele zile am fost cutremuraţi toţi, aflând de ticăloşiile petrecute în domeniul medical. Nici nu se uitase bine scandalul analizelor falsificate de anul trecut. Acum au fost descoperiţi medici specialişti în tratarea cancerului, care primeau sume imense, cât şi plata unor concedii în străinătate, excursii etc., pentru a prescrie bolnavilor anumite medicamente, iar acestea erau… apă distilată! „Medicamentele” respective erau decontate de Casa de Asigurări, adică din banii publici adunaţi de la contribuabili. Erau implicate în această megaescrocherie nu numai medici, ci şi fabricanţi şi difuzori de medicamente. Indivizii aceştia nu făceau răul pe care-l făceau de foame, fiindcă erau printre cei mai bogaţi, ci, pur şi simplu, din plăcerea de-a câştiga cât mai mult, indiferent de mijloacele prin care obţineau profitul. Puteau, oare, să doarmă liniştiţi, să mănânce liniştiţi, să-şi privească în ochi copiii, ştiind cum au câştigat averea?
Cancerul este cea mai cumplită boală a începutului mileniului acesta. Dacă în mileniul trecut au secerat milioane de vieţi omeneşti ciuma, holera, tuberculoza şi altele, de data aceasta un nou monstru hămesit înghite fără saţ mii şi mii de vieţi omeneşti. Aş putea spune că aproape jumătate dintre înmormântările la care am participat în ultimul sfert de veac au fost ale unor oameni doborâţi de cancer, în urma unor suferinţe cutremurătoare. Trăim cu speranţa că într-o bună zi – pe care o dorim cu toţii să fie cât mai apropiată –, minţile luminate ale lumii vor reuşi să dea la lumină medicamentul miraculos, care să pună capăt acestei cumplite maladii. Ne rugăm pentru aceasta lui Dumnezeu, aşa cum ne rugăm şi pentru alinarea suferinţelor celor atinşi de boală. Este revoltător, însă, când afli că tocmai cei care ar trebui să ne pună la dispoziţie cele mai bune medicamente, ne înşală şi ultima speranţă! Sperăm că instituţiile îndreptăţite îşi vor face datoria şi în cazul de faţă şi sistemul va fi curăţit de asemenea uscături!

Ruşinea

de Cornel MĂRGINEAN

Este noţiunea de ruşine cu totul negativă? Aşa cum o apreciază dicţionarele.

Impresia aceasta, de a privi spre „ruşine” ca spre o oroare, este valabilă doar atunci când se înţelege ca lipsă sau ca o consecinţă sau sursă a unor fapte sau atitudini negative. Este adevărat că, în mare majoritate, oamenii fac uz de ruşinare sau de neruşinare în acest mod şi nu în modul în care ideea ruşinii poate fi şi pozitivă. În general, această idee pozitivă a ruşinii a dispărut.

Mai există, aşadar, o ipostază a ruşinii, care este surprinsă implicit de către limbă şi totuşi rămâne în general neexplicitată. Omul cu ruşine este cel ce în mod aprioric are teama pozitivă de a nu ajunge sub această incidenţă, cea a ruşinii. În popor, se spune despre „omul cu ruşine şi cu frică de Dumnezeu”.

De la uzul ideii de ruşine ca pedeapsă prin care se poate ruşina, prin ruşinarea cuiva care greşeşte, se poate ajunge într-un mod curat şi la un îndemn constructiv spre ruşine.