Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi, Anul XIII (2014), nr. 275 (1-15 aprilie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BARDA

Dragii mei enoriaşi!

Boala satului.Urmăream zilele acestea la televizor un reportaj din zonele în care inundaţiile au făcut ravagii. Zeci de sate din diferite judeţe au fost afectate, sute de case au fost distruse, mii de hectare de culturi au fost acoperite de apă şi de mâl; oameni şi animale au fost înghiţite de ape! Parcă este un blestem pe ţara noastră, ca an de an, când într-o regiune, când în alta, nenorocirile să nu mai contenească. De fiecare dată statul se străduieşte să dea o mână de ajutor sinistraţilor, se fac apeluri disperate către ceilalţi locuitori ai ţării, se strâng ajutoare, se trimit, se reconstruiesc casele, localităţile, pentru ca în anul următor iar şi iar să auzim de noi cazuri şi necazuri. Unii pun totul pe seama mâniei lui Dumnezeu, care se dezlănţuieşte asupra noastră pe bună dreptate; alţii socotesc drept cauze despăduririle masive şi iraţionale, lipsa digurilor, neglijarea drenării văilor etc.

Nu este de competenţa noastră să analizăm cauzele care generează inundaţiile din aproape fiecare an şi nici felul cum gestionează autorităţile asemenea situaţii. M-aş opri asupra unui aspect mai puţin analizat în presa actuală. Observam în reportajul amintit un fapt revoltător: indiferenţa oamenilor locului, oamenilor aflaţi sub nenorocire. Veniseră într-un sat oarecare de pe Valea Dunării pompieri, jandarmi, soldaţi şi alte categorii de oameni de bine, ba chiar şi localnici din alte sate, să facă diguri improvizate din saci cu nisip, din piatră şi alte materiale. Munciseră ca nişte robi toată noaptea, toată ziua, cu mese mai mult simbolice. Erau nişte oameni epuizaţi, dărâmaţi. Numai dorinţa profundă de a da o mână de ajutor şi a nu lăsa apele să distrugă atâtea bunuri le dădea putere şi imbold să meargă mai departe. La câteva sute de metri de şantierul cu pricina era o cârciumă, la care numeroşi localnici, unii capabili să stoarcă apă din piatră, chefuiau de zor, fără să se sinchisească, fără să le fie ruşine. Reporterul avea curajul să meargă la ei şi să-i întrebe de ce nu dau şi ei o mână de ajutor, fiindcă se apropie momentul când vor apărea puhoaiele, aşa cum se anunţase. Cu seninătate şi neruşinare, cei în cauză răspundeau că lucrul respectiv ar trebui să-l facă cei ce primesc ajutoare sociale, nu ei, ditai „boieri”! Asemenea cazuri revoltătoare au mai fost semnalate şi în anii trecuţi, o dată chiar de premierul de atunci al ţării.