Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 284 (16-31 august 2014)

10/09/2014

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Materialişti şi idealişti. Aceste două cuvinte desemnează mai întâi două sisteme filosofice, care provin din antichitate. Materialiştii îl socotesc drept părinte al lor pe filosoful Aristotel, idealiştii pe filosoful Platon. Materialiştii socoteau că lumea s-a creat printr-o organizare de la sine a materiei; idealiştii socoteau că lumea pe care noi o vedem este o proiectare a lumii adevărate, lumea ideilor. Idealiştii s-au apropiat mult de unele religii, în special de creştinism şi au acceptat că lumea este creaţia lui Dumnezeu. Între cele două curente filosofice au fost întotdeauna dispute şi acestea nu se vor termina cât va fi lumea lume. Nu despre aceste aspecte doream să vă vorbesc.

Aş dori să mă refer la un alt înţeles al celor două cuvinte. Materialiştii sunt oamenii care pun accentul pe materie, pe bunurile materiale, pe plăcerile vieţii pământeşti, în timp ce idealiştii sunt oamenii care îşi dedică viaţa unor principii, învăţături, norme morale şi pun accentul pe viafoto_ţa viitoare. Materialiştii mai pot fi numiţi „oameni ai pământului”; idealiştii sunt numiţi şi „oameni ai cerului”. De multe ori, idealiştii sunt luaţi în râs de materialişti, fiind socotiţi „oameni cu capul în nori”, rupţi de realitate. Materialiştii stabilesc copiilor lor un drum în viaţă încă de când aceştia sunt în faşă. Se orientează spre profesiile în care sunt salarii mari, beneficii, relaţii sociale, mărire şi putere. Idealiştii îşi orientează copiii spre profesiile pentru care aceştia manifestă de mici chemare, vocaţie, talent, chiar dacă astfel de profesii sunt marginalizate, prost plătite, dispreţuite. Materialiştii sunt în stare să mituiască profesori ca să le dea copiilor lor note mari, să le asigure trecerea unor examene, să le procure copiilor tot felul de aparate, cât de scumpe, ca aceştia să poată să copieze la teze, la examene; idealiştii insistă ca odraslele lor să muncească, să înveţe, să-şi însuşească temeinic cunoştinţele şi nu ar fi în stare, nici picaţi cu smoală topită, să accepte o notă pe nedrept şi, mai ales, Doamne, fereşte, un examen cumpărat. Materialiştii mituiesc, plătesc în dreapta şi în stânga, apelează la tot felul de pile şi relaţii ca să obţină un loc de muncă mai căldicel pentru copiii lor; idealiştii aşteaptă cu dosarele şi diplomele sub braţ zile în şir la coadă pentru angajare, convinşi fiind că totul se face pe drept, legal, pe baza meritelor obţinute de-a lungul anilor de studii. Te miri cum o gâsculiţă care abia a trecut prin şcoală este angajată într-o firmă centrală, pe când şeful de promoţie, îndopat cu multe-multe cunoştinţe, abia găseşte un post la Cucuieţii din Deal sau la Crăcănaţii din Vale. Materialiştii îşi căsătoresc copiii cu parteneri care, musai, trebuie să aibă zestre cât mai solidă, funcţii cât mai bine plătite, vilă, maşină şi alte asemenea „calităţi”; idealiştii socotesc ca bază a căsniciei dragostea, înţelegerea, cinstea, buna-creştere. Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 282 (16-31 iulie)

08/08/2014

foto_Delia Florea_detaliu

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei

A existat întotdeauna o categorie de oameni care au fost numiţi, pe bună dreptate, cu acest nume. Tradus, cuvântul ar însemna „oamenii proceselor”. De la bun început, facem precizarea că nu ne referim la acei oameni de bună-credinţă, care apelează la instanţele de judecată să-şi caute dreptatea. Este dreptul lor de cetăţeni, care aparţin unui stat de drept.

Procesomanii sunt însă acei oameni care frecventează judecătoriile şi tribunalele de la tinereţe până la bătrâneţe. Fie că au, fie că nu au motive, ei sunt acolo. Îi interesează problemele altora, care se judecă, dar îi interesează în primul rând cauzele lor. Când nu au probleme reale, şi le creează. Ei se judecă cu oricine şi pentru orice. Cunosc numeroase legi, cu care jonglează ca artiştii de la circ, ştiu să redacteze acţiuni, recursuri şi apeluri. Ştiu să recuze instanţele, să găsească motive pentru transferări de dosare, să ceară recursuri în anulare. Ştiu să acuze şi să bârfească oamenii legii. Toţi sunt răi, corupţi şi „cumpăraţi”, dacă se întâmplă să nu le dea dreptate; toţi sunt capabili, imparţiali şi incoruptibili, dacă se întâmplă să le dea dreptate. Ştiu să angajeze martori şi să-i înveţe ce să spună în faţa instanţei; ştiu să se angajeze ca martori de meserie şi să pledeze ca nişte avocaţi cu vechi ştate de plată. Ce mai! Cum, necum, ei trebuie să fie în tribunal prezenţi. Altfel nu s-ar simţi bine. Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 280 (16-30 iunie)

13/07/2014

crop

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Unde eşti, tu, Poezie? Întotdeauna le-au plăcut românilor poeziile. Ei înşişi au fost poeţi. Şi ce mai poezii au făcut! Să ne amintim de doinele şi de baladele noastre, de cântecele de tot felul, care au legănat generaţii după generaţii. De când a deschis ochii, copilul şi-a auzit mama cântându-i şi spunându-i versuri. A fredonat în toată copilăria, păzind oile pe tăpşan, cântece. Şi-a spus gândurile şi simţămintele de tânăr îndrăgostit; şi-a exprimat dorurile, necazurile, bucuriile şi speranţele în tot restul vieţii sub formă de poezii cântate. Pleacă din lume „cântat” de cei dragi. Poeziile şi cântecele sunt învăţate de la cei mai în vârstă, ori sunt creaţii proprii.

Poezia şi cântecul au fost picăturile de fericire pe care Dumnezeu ni le-a dat din bucuria îngerilor şi din frumuseţile raiului ca să ne mai oblojim şi noi sufletul din când în când cu ele. Ne-a dat şi poeţi de excepţie, ca să fixeze mai bine şi mai potrivit gândurile şi simţămintele lor şi ale neamului. Poeziile şi cântecele ne-au fost doică, învăţător, iubită, tovarăş de muncă şi de luptă, mângâiere şi speranţă.

Am învăţat cu plăcere nenumărate poezii în şcoală. Am citit cu bucurie multe volume de poezie din literatura română şi străină. Citesc astfel de cărţi de câte ori am prilej. Nu orice fel de poezii! Iubesc poezia clasică, iubesc pe Eminescu, pe Arghezi, pe Goga, pe Coşbuc şi pe mulţi alţii, care au scris poezie pentru oameni ca mine. Astăzi se scrie altfel de poezie şi aceasta nu-mi place. Mi-e străină. N-o înţeleg. Nici nu ştiu dacă este sau nu poezie. Unele creaţii de acest gen parcă ar fi un amalgam de cuvinte, decupate din reviste şi ziare şi puse alături sub formă de „versuri”. Nu mai au semne de punctuaţie, puncte, virgule, semne de întrebare, de exclamaţie, nu mai au litere mari, ci doar un şir de cuvinte fără înţeles şi fără rost. Cu mai mulţi ani în urmă, am ajuns, întâmplător, la o lansare de carte în Craiova. Era vorba de o carte de „poezie”. Mai bine de o jumătate de oră a citit autorul din creaţiile sale şi eu n-am înţeles nimic. Mai bine de o jumătate de oră au vorbit apoi alţii despre creaţiile respective şi iarăşi n-am înţeles nimic. Mi-am zis că trebuie să plec de acolo, fiindcă sunt prea prost, ca să încurc oameni atât de deştepţi! Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi anul XIII (2014), nr. 279 (1-15 iunie)

01/07/2014

B

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Sfinţenia tăcerii. Am ajuns la Mânăstirea Prislop din judeţul Haţeg. Era într-o zi de miercuri, dar şoseaua care ducea acolo de la Haţeg era aglomerată de tot felul de mijloace de transport pasageri: autocare, autobuze, microbuze, autoturisme de tot felul. Cei aproximativ optsprezece kilometri i-am parcurs destul de greu. Cineva, care fusese şi în noiembrie, când se comemorează ziua decesului Părintelui Arsenie Boca, a spus că în zilele acelea circulaţia maşinilor a fost oprită între Haţeg şi Prislop, pentru a nu se bloca drumul. Peste 40.000 de oameni din toate colţurile ţării au parcurs drumul de 18 kilometri, dus-întors. Era un adevărat furnicar revărsat între cele două localităţi. Am ajuns în parcarea mânăstirii. Câteva terase special amenajate formau parcarea, plus alte spaţii destul de mari. Toate erau aproape pline cu maşini. O scurtă uitătură în parcul de maşini şi am putut număra cel puţin cincisprezece judeţe din care erau autovehicule prezente acolo, fără a le mai socoti pe cele cu numere străine.

Mânăstirea Prislop este una din cele trei ctitorii ale Sfântului Nicodim de la Tismana, fiind construită între anii 1399-1405. Se ştie că Sfântul Nicodim a construit Mânăstirile Vodiţa, Tismana şi Prislopul. Actuala biserică a mânăstirii este renovată, dar neterminată. Este de o simplitate dezarmantă. Câteva clădiri în apropiere te fac să crezi că sunt şi vieţuitori pe acolo. Nu am văzut decât două-trei maici la chioşcurile unde se vindeau iconiţe, cărticele, tot felul de suveniruri religioase. În schimb, toată incinta mânăstirii şi biserica erau ticsite de lume, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. După ce-şi trăgeau sufletul spunând o rugăciune la biserică sau dând un pomelnic, şirul de pelerini lua în piept suişul muntelui către o destinaţie de toţi ştiută: mormântul Părintelui Arsenie Boca.

Într-un luminiş străjuit de brazi şi fagi se adăposteşte un cimitir de 20-30 de morminte ale vieţuitorilor mânăstirii. Majoritatea sunt morminte de maici. Câte un mormânt bine îngrijit, însemnat cu câte o cruce de lemn, pe care sunt sculptate numele şi anii naşterii şi ai morţii. În partea cea mai înaltă a cimitirului se află un alt mormânt, al Părintelui Arsenie. Nu se deosebeşte prea mult de celelalte. Crucea este tot de lemn, parcă sculptată de aceeaşi mână, numai că este şlefuită de nenumăratele sărutări, atingeri şi mângâieri de fiecare zi ale pelerinilor. Se mai deosebeşte de celelalte morminte prin miile de flori de crin alb, aşezate de jur-împrejur ca un zid protector, prin grămezile de flori aduse de pelerini, pe care două maici se tot chinuie să le aşeze mai departe, ca să nu încurce locul. Deşi era zi de miercuri, adică la jumătatea săptămânii, într-un sezon în care ploile nu mai contenesc de câteva săptămâni, grupul nostru a trebuit să aştepte mai bine de o oră şi jumătate până a ajuns la mormântul Părintelui Arsenie. Era o linişte de mormânt, deşi era mulţime de lume. Fiecare îşi frământa gândurile, îşi rostea rugăciunile, îşi însăila speranţele, îşi ştergea lacrimile. Mulţi, foarte mulţi, plângeau şi udau cu lacrimi crucea mormântului. Poate nici la mormintele celor din familiile lor nu făceau aşa. Acolo era durerea iubirii, dincoace era durerea speranţei. Unii erau veniţi acolo pentru prima dată, alţii mai veniseră de multe ori. Toţi povesteau că ceva s-a schimbat în viaţa lor după un asemenea pelerinaj, că au simţit că le-a fost de folos „întâlnirea” cu „sfântul”.

Aşteptând la rând, alături de ceilalţi pelerini, mă gândeam câte monumente funerare sunt prin cimitirele noastre! Numai în Belu dacă te duci, vei vedea că sunt cavouri şi sculpturi care costă o avere. Se duce lume şi acolo, dar să admire operele de artă, să vorbească despre unul, despre altul dintre cei îngropaţi acolo, fie că e vorba de un scriitor, poet, artist, om politic sau de stat. Poate cineva din familiile acestora mai plânge lângă câte un mormânt, fiindcă-i leagă legături de sânge, ani din viaţă petrecuţi alături. Nimeni nu se duce la acele morminte să se roage, să-şi pună vreo speranţă în ajutorul celor de sub criptă! Părintele Arsenie a trăit în perioada 1910-1989. Pe vremea lui au fost patriarhi mari, precum Miron Cristea (patriarh, prim-ministru, locţiitor regal), Nicodim Munteanu, Justinian Marina, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaş; au fost regi, preşedinţi, miniştri; au fost mari mitropoliţi, profesori universitari la facultăţile de teologie, înalţi funcţionari eparhiali, oameni politici şi demnitari de stat. La mormântul nici unuia dintre aceştia nu se face pelerinaj şi poporul nu se roagă lui Dumnezeu, aşa cum se roagă la mormântul Părintelui Arsenie Boca! Citește restul acestei intrări »