Exil

de Ion MILOȘ
(n. 16 februarie 1930 – d. 5 decembrie 2015)

Tu nu ești de-ai noștri
Mi-a spus omul puterii de stânga
N-ai rădăcini
Cine nu-i cu noi
E mai rău decât un fascist
Și m-a alungat din țară
Ca pe un dușman al poporului și al clasei muncitoare
Tu nu ești de-ai noștri
Mi-a spus omul puterii de dreapta
N-ai rădăcini
Cine nu-i cu noi
E mai rău decât un comunist
Și m-a scos din casă afară
Ca pe un dușman al omenirii și al vieții îmbelșugate
Tu nu ești de-ai noștri
Mi-au spus vocile puterilor aurii
N-ai rădăcini 

Realitatea, memoria şi documentul istoric în armonia cuvântului

de Anca NEGRU,
Sibiu

Cartea lui Octavian Curpaş se încadrează undeva la confluenţa a trei mari domenii: documentul istoric, memorialistica şi beletristica, surprinzând cu nonşalanţă şi dezinvoltură într-un stil jurnalistic aparte elemente din toate cele trei arii de cunoaştere mai sus-menţionate. Este document istoric prin faptul că notează acte istorice şi vine cu date, evenimente, situaţii ale exilului românesc şi diasporei respective, este memorialistică pentru că amintirile lui nea Mitică (Dumitru Sinu) sunt liantul, motorul, pretextul şi conglomerantul întregului excursus, este beletristică pentru darul de a povesti, adică pentru povestirile cu şarmul lor implicit prezentate în această operă. Cartea debutează prin întâlnirea cu personajul-liant şi a celor secundare (exilul, prietenii de exil, satul românesc, tradiţiile, România şi românii) subînţelese mai întâi, abia apoi redate, descrise în amănunţime atât în privinţa vieţii, cât şi a carierei lor („Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie?” – p. 5).

SEBEŞUL DE SUS – mit „Onkel Mitică” durchs Land der Erinnerungen

Übersetzung aus dem Rumänischen von Gabriela Căluţiu Sonnenberg
Januar 2012

Motto: „Ich glaube wir sind aus Sehnsucht geboren. Daher verfolgt uns überall dieses erhabene Gefühl, ein Leben lang.  Ich bin auf dem Dorf geboren, dort wo auch die Ewigkeit ihre Wurzeln hat. Aus diesem Grund bin ich keineswegs verlegen.”
(Aurel I. Borgovan – „Sehnsucht nach dem Heimatdorf”)

de Octavian D. CURPAŞ
Phoenix, Arizona

63 Exiljahre haben es nicht geschafft, die Erinnerung an das Heimatdorf Sebeşul de Sus (Sebesch gelesen) aus dem Gedächnis von Dumitru Sinu zu löschen. Es ist schließlich der Ort in der Umgebung von Hermannstadt in dem er seine Wurzeln hat. Trotz seiner weltweiten Reisen und zahlreichen Begegnungen mit allerhand Menschen strahlt sein Gesicht in unverwechselbarer Freude sobald die Mitbewohner aus Sebeş in irgendeinem Gespräch erwähnt werden. Obwohl er schon im Jahre 1948 seine Heimat verließ um sein Glück in der großen weiten Welt zu suchen, hortete er sorgfältig all seine Erinnerungen aus der Zeit davor. Diese befinden sich entweder in seinem Gedächtnis, oder in zahlreichen Heften, akkurat handschriftlich festgehalten und sortiert. Wenn man ihn darum bittet  lässt er jederzeit gern die Vergangenheit Revue passieren.

Das Dorf von gestern, die Erinnerungen von heute

Zum Thema Heimatdorf habe ich mich mit „Onkel Mitică” lange Zeit unterhalten.  Jedes Mal wenn das Dorf ins Gespräch kam, tauchten neue Erinnerungen auf. Seine Fähigkeit sich bis ins kleinste Detail an Sachen zu erinnern, die vor so viel Zeit passiert sind grenzt an ein Wunder.
Im Herbst 1948 entzog sich Dumitru Sinu zum ersten Mal der Feldarbeit und überließ den Dorfbewohnern das Einbringen der Ernte, indem er die Heimat verließ. Bis heute kann er sich noch ganz genau an jedes einzelne Familienmitglied erinnern, sei es auch noch so klein oder entfernt verwandt. Mit Zufriedenheit registriert er auch, dass seine Tochter, die jetzt in Frankreich lebt, genauso wie er selbst das Heimatdorf ins Herz geschlossen hat. “Es macht mich glücklich zu wissen dass Sandra mein Elternhaus zurück gekauft hat und, nachdem sie es renovieren ließ, zusammen mit ihrer Familie die Ferien dort verbringt. Für sie ist es viel einfacher; schließlich leben sie viel näher dran.”

SEBEŞUL DE SUS – Cu nea Mitică printre amintiri

CAPITOLUL XXX

Motto:
„Noi, cred că ne-am născut din dor. De aceea acest nobil sentiment, ne urmăreşte pretutindeni, toată viaţa. M-am născut la sat, unde s-a născut şi veşnicia. De aceea nu regret şi nici nu mă ruşinez de acest lucru.”
Aurel I. Borgovan – „Dor de satul natal”

de Octavian D. CURPAŞ

63 de ani petrecuţi în exil n-au reuşit să şteargă din memoria lui  Dumitru Sinu, amintirea Sebeşului de Sus, din ţinutul Mărginimii Sibiului, satul în care-şi are rădăcinile. A colindat lumea de la un capăt la altul şi a cunoscut o mulţime de oameni, de toate felurile, dar când vine vorba de sebeşeni, uşor poţi să-i citeşti pe faţă bucuria. A plecat de-acasă în toamna lui 1948, apucând calea  pribegiei, dar toate amintirile din vremurile acelea sunt aşezate, cuminţi, în zecile de caiete scrise de mâna lui sau spuse prin viu grai, ori de câte ori are ocazia s-o facă.

Satul de ieri, în amintiri de azi

Despre Sebeşul de Sus am vorbit mult cu nea Mitică. De fiecare dată când venea vorba de sat, îşi mai amintea câte ceva, uimindu-mă cât de amănunţit îmi relata fapte petrecute cu mai bine de jumătate de veac în urmă. Mitică Sinu şi-a lăsat consătenii să culeagă în tihnă roadele acelei toamne frumoase, a anului 1948, când a părăsit definitiv România, dar îşi aminteşte perfect de ei şi luând pe rând neamurile, familiile de vază sau pe cele obişnuite, mi-a povestit despre fiecare. E mulţumit că fiica lui, care locuieşte în Franţa, s-a ataşat de sat: “Sunt fericit că Sandra a răscumpărat casa părintească, a renovat-o complet şi merge cu familia în fiecare an la Sebeşul de Sus. Pentru ei e mult mai simplu, sunt mai aproape”.

Preotul GHEORGHE TATU din Sebeşul de Sus – Temniţă pentru spovedanie!

CAPITOLUL XXIX

de Octavian D. CURPAŞ

Preotul Gheorghe Tatu din Sebeşul de Sus, militant activ împotriva comunismului, a fost una dintre victimele  ticălosului regim instaurat la 23 august 1944 în România. În anul 1953 ajunge după gratii şi petrece zece ani din viaţă în temniţele comuniste, în timp ce famila sa suportă consecinţele. Informaţiile despre dosarul preotului Gheorghe Tatu sunt lapidare iar motivele arestării sale, de-a dreptul hilare: Preotul Gheorghe Tatu din Sebeşul de Sus, Sibiu a fost arestat şi condamnat pentru că a spovedit persoane urmărite de securitate! – scrie în dreptul numelui său, în listele cuprinzând preoţii arestaţi în acea perioadă. Lipsa de dovezi, deşi atitudinea şi acţiunile preotului fuseseră, fără îndoială, anticomuniste, au condus, probabil, la fabricarea de acuzaţii. Drama familiei Tatu din Sebeşul de Sus am aflat-o de la Doina Tatu (căsătorită Nicula), care mi-a povestit mai pe larg despre cele întâmplate în copilăria şi tinereţea sa, la Sebeşul de Sus, şi nu numai. Ea a fost recent în vizită la Dumitru Sinu la Phoenix, Arizona. Nici cei 63 de ani de când nea Mitică a plecat din ţară şi nici miile de kilometri care-i despart, n-au umbrit prietenia care s-a sudat cu mulţi ani în urmă, în satul copilăriei lor. Doar patina timpului şi-a lăsat amprenta asupra celor doi, aflaţi astăzi la vârsta senectuţii, lăsându-le însă la fel de vii, amintirile.

NICOLE SINU – Cea mai româncă dintre canadience!

CAPITOLUL XXVII

de Octavian D. CURPAŞ

“Tu vei fi soţia mea!”, au fost cuvintele lui Dumitru Sinu, imediat ce a zărit-o pe Nicole, tânăra şi frumoasa canadiancă ce-l întâmpinase cu zâmbetul ei fără seamăn într-un magazin din Montreal, în urmă cu o jumătate de secol. El – chipeşul bărbat în floarea vârstei, la cei 37 de ani încă burlac, ea – copila de 19 ani, plină de viaţă şi  curată ca lacrima, după cum îi spusese propriul său duhovnic, se plac şi se iubesc din prima clipă, iar după trei luni îşi unesc vieţile în sfânta taină a căsătoriei.
O viaţă tumultoasă, trăită frumos de un cuplu cu puternice rădăcini în pământul dragostei, îi uneşte pe cei doi şi îi ţine alături, la bine şi la rău aproape 50 de ani. Şi odiseea lor nu s-a sfârşit, ea curge lin şi le dăruieşte bucuria împlinirii: au doi copii minunaţi, au nepoţi deosebiţi, au o afacere care le asigură ceea ce-şi doresc şi trăiesc în armonie, bucurându-se de o viaţă cu-adevărat frumoasă.

Ambiţia unei canadience de a vorbi româneşte!

Începutul n-a fost uşor, cum multe n-au fost uşoare de-a lungul timpului, dar au avut răbdare şi înţelepciune ca să le depăşească pe toate. S-au cunoscut în Canada, la Montreal, dar viaţa lor a urmat, ulterior o altă traiectorie şi după câţiva ani s-au mutat în Statele Unite, în California. Opt ani au locuit apoi în Franţa, la Saint Gervais, au revenit în America, de data aceasta la Reno, în Nevada şi în cele din urmă, iată-i de aproape treizeci de ani în Arizona, la Phoenix.

DUMITRU SINU – Frânturi de viaţă, opinii, amintiri…

CAPITOLUL XXVI

de Octavian D. CURPAŞ

Istoria nu este acumularea evenimentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este ştiinţa societăţilor umane – spunea istoricul francez Fustel de Coulanges. Amintirile lui Dumitru Sinu sunt o părticică din istoria emigranţilor români, o istorie încă nescrisă. Oameni ca nea Mitică sunt legende vii, iar viaţa lor ţese istoria şi traiectoria societăţilor umane în care au poposit, s-au integrat şi asupra cărora şi-au pus amprenta. Viaţa românilor din Occident este un amestec armonios de cultură şi tradiţii natale, cu cele ale ţării adoptive.
Dumitru Sinu, alias nea Mitică are o bogată experienţă de viaţă şi un caracter integru, o putere de netăgăduit de a pătrunde în conştiinţele celor cu care intră în contact. Este unul dintre românii plecaţi din ţară pentru a-şi urma destinul departe de locurile natale, care a avut grijă întotdeauna să-şi dezvolte acea latură a cunoaşterii necesară fiecăruia dintre noi, pentru a ne desprinde de gândurile deseori învolburate ale trăirilor prezentului şi a le filtra prin lumina cuvântului rostit frumos.
Voi încerca de această dată să vă fac cunoştinţă mai îndeaproape cu Dumitru Sinu şi să prezint o părticică din ceea ce este şi ce trăieşte el în Phoenix-ul de care s-a ataşat cu mulţi ani în urmă şi unde mi-a fost dat să-l cunosc, cu toate amintirile adunate într-un suflet cum rar am întâlnit.

Rădăcini româneşti – Satul natal, copilăria, tradiţiile şi pământul patriei

CAPITOLUL XXV

de Octavian D. CURPAŞ

În apropierea masivului Suru din Munţii Făgăraşului–  desăvârşiţi străjuitori ai ţinuturilor  transilvane–, unde stăpâneşte peste oameni verdele culmilor împădurite şi semeţia şteiurilor de stâncă scăldate de ape reci şi limpezi, la poalele munţilor Moaşa şi Tătaru,  curge nestăvilită spre a se stinge în îmbrăţişarea dulce a Oltului, valea Sebeşului de Sus; localitatea purtând acelaşi nume, leagăn de legendă al bunilor şi străbunilor noştri, însufleţită după vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaoşă, românească,  al cărui prototip este omul de omenie, a dăruit de-a lungul vremurilor multe generaţii care au rămas acasă sau au luat drumul pribegiei,  răsfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodată, indiferent de sutele sau miile de mile depărtare la care vieţuiau,  nu şi-au uitat locurile în care au fost plăsmuiţi. Când fac aceste afirmaţii le susţin cu putere prin exemple certe, cunoscând mulţi români care au ales calea străinătăţii, dar care nu şi-au renegat şi  nu  şi-au uitat vreodată obârşia. 
În toamna anului 1948, fiu al acestor locuri  minunate, Dumitru Sinu a lăsat bocetul celor dragi să-şi asculte ecoul pe Valea Moaşei şi a trecut graniţele României, căutându-şi norocul printre străini. Astăzi stau de vorbă cu el, la cei optzeci şi cinci de ani ai săi şi mă fascinează cu povestea unei vieţi trăite intens, cu bune şi cu rele în acelaşi timp.

„Am fost prieteni o viaţă, dar n-am ştiut că e ţigan!”

CAPITOLUL XXIV

Octavian Curpaş

de Octavian D. CURPAŞ

„Dragă nene Mitică,

Că aş dori să ne mai vedem odată e foarte adevărat, dar nu se poate – nu ştiu câte zile mai am ca să mai vin eu la dumneata, deşi distanţa de la Las Vegas la Phoenix e un fleac. Să vii dumneata la mine – Doamne fereşte! Vreau să vă aduceţi aminte de mine şi de cei ce veneau cu mine la dumneavoastră la hotel, la Long Beach şi puneam pe foc sticlele de coniac, aşa cum eram atunci: eu cu acordeonul şi vagabonzii care cântau : Aşa beu oamenii buni”.
Aşa începe scrisoarea adresată lui Dumitru Sinu (nea Mitică) de către Mike Florian, prietenul său, scrisă pe un pat de spital din Reno (Nevada), doar cu câteva zile înainte de a închide ochii pentru totdeauna.

Pe mulţi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitică şi despre cei mai mulţi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viaţa sa plină de inedit, de întâmplări şi de oameni de toate felurile şi categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi rămăseseră amintiri… Şi ce amintiri! Nu o dată mi-a spus: „În viaţa mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”. Când îl auzeam, chiar mă întrebam, oare câte zile vom răsfoi împreună acea nepreţuită carte a amintirilor lui? Ştiam că întotdeauna voi mai descoperi ceva din viaţa acestui om, o viaţă unică, în felul ei.

IOANA DUMITRIU – O violonistă apusă prea devreme

CAPITOLUL XXIII

de Octavian D. CURPAŞ

Deşi un om simplu, fără posibilităţi reale de a urma şcoli înalte, cu o dorinţă aprigă de a şti, toată viaţa lui – prieten desăvârşit al cărţilor -, Dumitru Sinu a pătruns cu abilitate de strălucit autodidact tainele cunoaşterii. A studiat istorie şi filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanentă, s-a delectat cu literatură de calitate – citind, fără excepţie, marii clasici ai literaturii române şi universale, literatură contemporană, versurile celor mai mari poeţi ai lumii. Românul strămutat din Sebeşul de Sus al Mărginimii Sibiului în Lumea Nouă, având în urma 63 de ani de viaţă în exil – a ştiut să-şi bucure sufletul aplecându-se spre pictură, dar şi spre muzică, miunata artă a sunetelor. Are alături o soţie – împătimită iubitoare de muzică bună -, iar în casa lor găseşti sute de înregistrări de toate genurile, de la muzica populară românească până perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice.
Meloman convins, mare iubitor al muzicii clasice, al muzicii instrumentale – vioara ocupând locule ei special în topul preferinţelor sale -, domnul Sinu a avut ocazia să o întâlnească la Phoenix pe regretata violonistă de origine română, Ioana Dumitriu,  instrumentistă valoroasă a orchestrei “Phoenix Symphony” din capitala statului Arizona, faţă de care a avut o stimă şi un respect deosebit.
Personalitate evidentă în rândul instrumentiştilor de valoare din Statele Unite ale Americii, şi nu numai, violonistă de elită, membră de aproximativ trei decenii în “Phoenix Symphony Orchestra”, Ioana Dumitriu a fost prea puţin cunoscută în comunitatea romanească din zona metropolei Phoenix, până în iulie 2009, când o veste cumplită a adus-o în centrul atenţiei publice.
Şi eu am avut plăcerea să o cunosc pe această doamnă a viorii şi de această dată, nea Mitică a fost cel care m-a ascultat povestindu-i tot ce ştiam despre Ioana Dumitriu, din discuţiile purtate cu ea înainte de a trece la Domnul….