„Eu sunt Cel ce sunt”

Motto: ,,Odată cu lumina, Dumnezeu revarsă asupra
pământului şi principiul vieţii, simţirii şi cugetării”
(Antoine Lavoisier – filosof francez, 1743-1794)

de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU

Omul vorbeşte mai mult despre el, de obicei de bine, iar despre alţii, de cele mai multe ori, de rău. Zilnic, sau chiar de mai multe ori în aceeaşi zi, foloseşte cuvântul „eu”, mai rar, utilizează pronumele „noi”, „voi”, „ei”, „dumneavoastră”.

De ce acest fel de comunicare?!
Crede, fiecare om, că el este mai presus decât alţii, doreşte să fie în prim-plan pentru a arăta cine este?

Egoul şi conştiinţa omului

Motto: „Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru
îndeplinirea visului tău” (Paulo Coelho – scriitor brazilian, n. 1947)

de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU

Omul este parte din Divinitate, creat după „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Adevărata identitate a omului nu este eul sau egoul său, ci conştiinţa proprie, născută din Conştiinţa Universală.

De la naştere, în evoluţia sa, omul dobândeşte capacitatea de a conştientiza mediul în care trăieşte şi, prin aceasta, relaţia lui cu ceilalţi oameni, cu natura, cu toate şi cu tot ce-l înconjoară.

Reflexii: Eul şi Sinele Suprem

MOTTO: „Eul este conştiinţa de sine […] şi cuprinde cunoştinţele şi
imaginea de sine, atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori”
(P. Popescu-Neveanu, psiholog şi profesor universitar român, 1926-1994)

de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU

Omul se naşte, trăieşte şi moare.

Eul, expresie a personalităţii omului, se naşte, afirmă specialiştii, în jurul vârstei de 3 ani şi se formează prin apariţia conştiinţei de sine. Produs al evoluţiei umane, Eul este puntea care asigură legătura dintre om, realitate şi Sinele Suprem. El determină sensul şi direcţia omului pentru a înţelege, trăi şi proteja identitatea, unitatea, continuitatea şi conştienţa sa pe Pământ. Acestea sunt vârful de lance şi căderea omului. Depinde de el să rămână în vârf sau să decadă.

Ludwig Wittgenstein și analiza logică a limbajului

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Ludwig Wittgenstein

Ludwig Josef Johann Wittgenstein, unul dintre cele mai stranii şi influente spirite filosofice ale secolului XX[1], s-a născut la 26 aprilie 1889 (fatidicul an, în care moare Eminescu şi înnebuneşte Nietzsche) într-o familie de origine evreiască din Viena. Tatăl său, Karl Wittgenstein, inginer de profesie, era cunoscut în spaţiul austro-ungar pentru afacerile sale de success din domeniul industriei oţelului. Mama filosofului, Leopoldine avea o sensibilitate culturală şi muzicală deosebită. Aşa se explică prezenţa unor mari compozitori precum Brahms sau Mahler în casa Wittgenstein, dar şi înclinaţiile copiilor spre muzică. Ludwig cânta la clarinet, fluiera în plus din memorie partituri întregi, iar fratele lui, Paul, devine pianist[2]. Leopoldine îi oferă copilului o educaţie sistematică în spiritul religiei romano-catolice, ceea ce va face ca aluziile la acest domeniu al spiritului să devină o dominantă a gândirii wittgensteiniene.

Speciile infinitului (incurs pluridisciplinar)

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Conceptul de infinit, derivat din adjectivul latinesc infinitus, -a, -um (nesfârşit, nemărginit, nedeterminat), este o dominantă nucleară a cel puţin patru domenii ale spiritului: filosofia, matematica, fizica şi teologia. Fiecare dintre acestea încearcă să decripteze esenţa ultimă a lumii, chiar dacă diferă denumirile: principiul prim (arche), ideea de Bine suprem, cauză primă, Primul motor (Primum movens), Dumnezeu, Absolut, Nedeterminat, act pur, substanţă, Ideal Transcendental, Fiinţă supremă, limită, număr transfinit etc.

Dacă la filosofii presocratici, ideea de infinit este legată de căutarea (confuză, adesea naivă) a primului principiu (apa, aerul, apeironul[1], focul, numărul[2] etc.), la Platon conceptul de transcendenţă (şi implicit cel de infinit) este tematizat nu doar din perspectiva cosmologică, ci mai ales din cea metafizică.

Absurdul ca existențial major al analiticii udemiologice la Cioran

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

lect. univ. dr. Vasile Chira

Problema absurdului existenţei la Cioran nu ţine de nihilismul lui substanţial, ci de nihilismul lui intenţional, adică nu de absenţa fiinţei, ci de absenţa orientării către ea. Ştim de la Husserl că orientarea conştiinţei către ceva este generatoare de sens. Prin contrast, orientarea conştiinţei către absenţa oricărui ceva echivalează cu o anihilare a intenţionalităţii însăşi, cu o surpare a sensului. Din această cauză, nihilismul nu rămâne atât o doctrină metafizică, cât una fenomenologică. Această bază pare să justifice toate fluctuaţiile şi inconsecvenţele aparente pe care ni le sugerează gândirea lui Cioran. Neînţelegând această natură contradictorie, turmentată în acelaşi timp de nefiinţă şi de Absolut, orice disertaţie care are pretenţii de decenţă academică şi de apodicticitate devine la un nivel irelevantă. În fond, moartea nu poate deveni concluzia unui silogism. Dacă silogistica nu face decât să genereze concluzii, în virtutea unor raporturi pur exterioare suferinţei, atunci ce anume ar putea împiedica suferinţa însăşi să renunţe la o logică ce nu dă seama de ea? Este prea multă impersonalitate, prea multă suveranitate pe care şi-o afirmă logica în faţa durerii.

Aristotel și doctrina primului motor

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Problematica aristotelică se originează în disputa asupra participaţiei sensibilului la intelegibil. Într-adevăr, metafizica platoniciană avea de rezolvat o dificultate majoră: participarea lucrurilor la idei, în condiţiile în care spaţiul inteligibil era transcendent sensibilului. Contrar maestrului său Platon, Aristotel[1] va susține că nu există o separaţie între inteligibil şi sensibil. Inteligibilul este inerent sensibilului şi imanent lui. Astfel universalul devenea inerent individualului[2]. Dacă la Platon esenţa era transcedentă individului, întemeietorul Academiei încercând să separe pe Parmenide de Heraclit, la Aristotel avem de-a face cu o înbinare a devenirii cu ființa[3], respectiv a universalului cu propriile individuaţii.

Pentru a rezolva tensiunile interne tezei unui universal care, deşi nu are o subzistenţă proprie, nu este totuşi extras pe cale inductivă din indivizi, Aristotel creează un întreg aparat de distincţii conceptuale.

Secularizarea acediei sau despre metamorfozele spleenului cioranian

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

După ce în prefaţa la „Florile răului” înşiră toate păcatele, toate metamorfozele infernului, Baudelaire pune ca punct culminant, ca apoteoză a nimicului, urâtul. Spleenul va constitui, de altfel, o obsesie a întregului sfârşit de secol XIX, ajungând până la expresioniştii secolului XX.

Un pas important în etiologia spleenului îl face Heidegger în „Ce este metafizica?” Filosoful german interpretează plictisul în contextul relevării neantului, nu al nimicirii, ci al nimicnicirii. Însă adevărata fenomenologie a plictisului o face Cioran, care pornește de la diferenţa de grad dintre banala plictiseală psihologică și plictisul metafizic.

Plictisul, văzut de Cioran în corelaţie cu vidul, nu este legat în mod expres de disoluţia ecstatică pe care o presupune Nirvana budistă, ci de o stare de dezagregare continuă a cosmosului, de fluctuaţiile sensibilităţii.

Omonimia substanței la Aristotel

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie
„Andrei Şaguna” Sibiu

Termenul de substanţă are la Aristotel mai multe înţelesuri. O primă clasificare a substanţei este dată în Metafizică XII (λ). Aici substanţele sunt de două feluri: sensibile şi nonsensibile. Substanţa nonsensibilă este chiar primul motor ca act pur, anterior oricărei potenţe.

Substanţele vizibile sunt cele cosmice, care la rândul lor sunt şi ele de două feluri:

1. substanţe vizibile coruptibile (substanţele sublunare);
2. substanţele incoruptibile, veşnice (substanţele supralunare)

Delimitarea acestor substanţe era făcută de orbita lunii şi ţinea de cosmologia aristotelică.

Pentru Aristotel, cosmosul vizibil avea două regiuni: una supusă naşterii şi pieirii şi alta veşnică. Tot ceea ce era în interiorul orbitei circulare a lunii intra în sfera coruptibilităţii. Dimpotrivă, corpurile cereşti care erau în afara acestei orbite (corpuri supralunare) erau considerate de Aristotel veşnice, fiind făcute dintr-o substanţă incoruptibilă, care nu participă la naştere şi pieire.

Poezia, fiinţa şi tehnicul

de Cornel MĂRGINEAN

După filosoful Martin Heidegger, trei pericole ameninţă gândirea:
– Pericolul „bun”, cel mântuitor: vecinătatea cu poetul-rapsod.
– Pericolul „rău”, cel aprig: gândirea însăşi.
– Şi pericolul „nociv”, dătător de rătăcire: filosofarea.
Inginerul Gorun Manolescu, într-un text al său, „Este poeticul o cale de cunoaştere? – Poeticul locuieşte omul”, plecând tot de la Martin Heidegger, adaugă un al patrulea şi surprinzător pericol:
– Pericolul „nociv şi periculos”: tehnicul sau eonul tehnic.

Dacă nu aş vedea o aşa stare de lucruri în această lume, aş spune că tehnicul nu poate aduce modificări nocive gândirii. Mai ales m-aş opune prin natura meseriei şi prin educaţia mea inginerească. Dar nu pot să nu mă gândesc la supunerea pe care o obligă tehnicul prin telefonul mobil, computer, internet, jocuri, automobil, aparataj casnic, industrie în general, confort, transporturi, bursă, comerţ virtual, turism şi câte şi mai câte. Este un lucru bun? Dintr-un punct de vedere, pare a fi bun. Acela al unor beneficii aduse omului social.
Atunci, cum se poate ajunge la o discuţie prezumtivă despre ideea unui pericol al atâtor avantaje asupra gândirii umane?
Trebuie să avem în vedere pentru aceasta că lista de mai sus a pericolelor pleacă de la „pericolul bun”, cel al prezenţei poeziei. Adică este necesar, înainte de toate, a distinge între „omul social” şi „omul personal” sau „sensibil”.