„Eu sunt Cel ce sunt”

30/03/2018

Eugen Rotarescu

Motto: ,,Odată cu lumina, Dumnezeu revarsă asupra
pământului şi principiul vieţii, simţirii şi cugetării”
(Antoine Lavoisier – filosof francez, 1743-1794)

de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU

Omul vorbeşte mai mult despre el, de obicei de bine, iar despre alţii, de cele mai multe ori, de rău. Zilnic, sau chiar de mai multe ori în aceeaşi zi, foloseşte cuvântul „eu”, mai rar, utilizează pronumele „noi”, „voi”, „ei”, „dumneavoastră”.

De ce acest fel de comunicare?!
Crede, fiecare om, că el este mai presus decât alţii, doreşte să fie în prim-plan pentru a arăta cine este? Citește restul acestei intrări »


Egoul şi conştiinţa omului

10/02/2018

Eugen Rotarescu

Motto: „Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru
îndeplinirea visului tău
” (Paulo Coelho – scriitor brazilian, n. 1947)

de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU

Omul este parte din Divinitate, creat după „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Adevărata identitate a omului nu este eul sau egoul său, ci conştiinţa proprie, născută din Conştiinţa Universală.

De la naştere, în evoluţia sa, omul dobândeşte capacitatea de a conştientiza mediul în care trăieşte şi, prin aceasta, relaţia lui cu ceilalţi oameni, cu natura, cu toate şi cu tot ce-l înconjoară. Citește restul acestei intrări »


Reflexii: Eul şi Sinele Suprem

02/02/2018

Eugen Rotarescu

MOTTO: „Eul este conştiinţa de sine […] şi cuprinde cunoştinţele şi
imaginea de sine, atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori

(P. Popescu-Neveanu, psiholog şi profesor universitar român, 1926-1994)

de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU

Omul se naşte, trăieşte şi moare.

Eul, expresie a personalităţii omului, se naşte, afirmă specialiştii, în jurul vârstei de 3 ani şi se formează prin apariţia conştiinţei de sine. Produs al evoluţiei umane, Eul este puntea care asigură legătura dintre om, realitate şi Sinele Suprem. El determină sensul şi direcţia omului pentru a înţelege, trăi şi proteja identitatea, unitatea, continuitatea şi conştienţa sa pe Pământ. Acestea sunt vârful de lance şi căderea omului. Depinde de el să rămână în vârf sau să decadă. Citește restul acestei intrări »


Ludwig Wittgenstein și analiza logică a limbajului

02/11/2016

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

wittgenstein

Ludwig Wittgenstein

Ludwig Josef Johann Wittgenstein, unul dintre cele mai stranii şi influente spirite filosofice ale secolului XX[1], s-a născut la 26 aprilie 1889 (fatidicul an, în care moare Eminescu şi înnebuneşte Nietzsche) într-o familie de origine evreiască din Viena. Tatăl său, Karl Wittgenstein, inginer de profesie, era cunoscut în spaţiul austro-ungar pentru afacerile sale de success din domeniul industriei oţelului. Mama filosofului, Leopoldine avea o sensibilitate culturală şi muzicală deosebită. Aşa se explică prezenţa unor mari compozitori precum Brahms sau Mahler în casa Wittgenstein, dar şi înclinaţiile copiilor spre muzică. Ludwig cânta la clarinet, fluiera în plus din memorie partituri întregi, iar fratele lui, Paul, devine pianist[2]. Leopoldine îi oferă copilului o educaţie sistematică în spiritul religiei romano-catolice, ceea ce va face ca aluziile la acest domeniu al spiritului să devină o dominantă a gândirii wittgensteiniene. Citește restul acestei intrări »


Speciile infinitului (incurs pluridisciplinar)

29/10/2016

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Vasile ChiraConceptul de infinit, derivat din adjectivul latinesc infinitus, -a, -um (nesfârşit, nemărginit, nedeterminat), este o dominantă nucleară a cel puţin patru domenii ale spiritului: filosofia, matematica, fizica şi teologia. Fiecare dintre acestea încearcă să decripteze esenţa ultimă a lumii, chiar dacă diferă denumirile: principiul prim (arche), ideea de Bine suprem, cauză primă, Primul motor (Primum movens), Dumnezeu, Absolut, Nedeterminat, act pur, substanţă, Ideal Transcendental, Fiinţă supremă, limită, număr transfinit etc.

Dacă la filosofii presocratici, ideea de infinit este legată de căutarea (confuză, adesea naivă) a primului principiu (apa, aerul, apeironul[1], focul, numărul[2] etc.), la Platon conceptul de transcendenţă (şi implicit cel de infinit) este tematizat nu doar din perspectiva cosmologică, ci mai ales din cea metafizică. Citește restul acestei intrări »


Absurdul ca existențial major al analiticii udemiologice la Cioran

18/10/2016

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Vasile Chira_4

lect. univ. dr. Vasile Chira

Problema absurdului existenţei la Cioran nu ţine de nihilismul lui substanţial, ci de nihilismul lui intenţional, adică nu de absenţa fiinţei, ci de absenţa orientării către ea. Ştim de la Husserl că orientarea conştiinţei către ceva este generatoare de sens. Prin contrast, orientarea conştiinţei către absenţa oricărui ceva echivalează cu o anihilare a intenţionalităţii însăşi, cu o surpare a sensului. Din această cauză, nihilismul nu rămâne atât o doctrină metafizică, cât una fenomenologică. Această bază pare să justifice toate fluctuaţiile şi inconsecvenţele aparente pe care ni le sugerează gândirea lui Cioran. Neînţelegând această natură contradictorie, turmentată în acelaşi timp de nefiinţă şi de Absolut, orice disertaţie care are pretenţii de decenţă academică şi de apodicticitate devine la un nivel irelevantă. În fond, moartea nu poate deveni concluzia unui silogism. Dacă silogistica nu face decât să genereze concluzii, în virtutea unor raporturi pur exterioare suferinţei, atunci ce anume ar putea împiedica suferinţa însăşi să renunţe la o logică ce nu dă seama de ea? Este prea multă impersonalitate, prea multă suveranitate pe care şi-o afirmă logica în faţa durerii. Citește restul acestei intrări »


Aristotel și doctrina primului motor

28/09/2016

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Vasile ChiraProblematica aristotelică se originează în disputa asupra participaţiei sensibilului la intelegibil. Într-adevăr, metafizica platoniciană avea de rezolvat o dificultate majoră: participarea lucrurilor la idei, în condiţiile în care spaţiul inteligibil era transcendent sensibilului. Contrar maestrului său Platon, Aristotel[1] va susține că nu există o separaţie între inteligibil şi sensibil. Inteligibilul este inerent sensibilului şi imanent lui. Astfel universalul devenea inerent individualului[2]. Dacă la Platon esenţa era transcedentă individului, întemeietorul Academiei încercând să separe pe Parmenide de Heraclit, la Aristotel avem de-a face cu o înbinare a devenirii cu ființa[3], respectiv a universalului cu propriile individuaţii.

Pentru a rezolva tensiunile interne tezei unui universal care, deşi nu are o subzistenţă proprie, nu este totuşi extras pe cale inductivă din indivizi, Aristotel creează un întreg aparat de distincţii conceptuale. Citește restul acestei intrări »