Canada

fragment din romanul Paula, împlinire târzie

de Mara POPESCU-VASILCA

Paula stătea în fața geamului, privea cum ninge. Era în Canada cu amintirile pe care le păstrase, din nou singură. După ce locuise trei ani în Italia cu Giovanni, se întrebă de ce destinul nu a lăsat-o acasă şi a dus-o pe drumuri necunoscute, departe de toţi, de fata, nepotul şi mama ei. Se liniştise, lucra la Universitate, era liberă şi nu trebuia să dea socoteală nimănui. Fiica ei era căsătorită, avea un băiat în clasa a doua, avea un servici bun și un soț, așa și așa. Adică…

Plecase în Italia, la un bărbat despre care nu ştia aproape nimic, a trebuit să cerceteze, să înţeleagă cine e şi, îndeosebi, cum trebuie să se poarte ca să nu îl dezamăgească, şi pentru ea însemna foarte mult să nu fie ratată ultima ocazie. Paula era răbdătoare şi voia să câştige încrederea lui.

Cel mai trist e când o femeie acceptă o relaţie cu un străin,

Unchiul Carol

Fragment din romanul Catia, gustul amar al trădării 

de Mara POPESCU-VASILCA

Era o iarnă geroasă a anului 1910, nu prea știu în ce lună, eram prea mic ca să-mi mai amintesc. Mă ascunsesem sub o tarabă din piață. Acolo veneau dimineața țăranii cu câte ceva de vânzare și îmi mai dădeau și mie un colț de pâine, o cană cu lapte. De data asta se adunase mai multă lume în jurul meu. Știau că sunt al nimănui, dar nu știau dacă mă pierdusem sau dacă părinții mei mai erau în viață. Printre toți curioșii văd că se îndreaptă spre la mine un om îmbrăcat în uniformă militară, cu caschetă și mănuși albe, asta nu am să uit niciodată.

– Ce-i oameni buni? De ce stați adunați aici?

– Ne uităm la micuțul ăsta aproape degerat. Îl găsim dimineața aici zgribulit și vai de el, îi spuse negustorul de la taraba sub care stăteam. Eu tremuram de frig și de frică. Nu înțelegeam mare lucru. Văd că omul în uniformă se descheie la manta, se apleacă, mă ridică de sub tarabă și mă pune în picioare

Massimo

(fragment din romanul „Paula, împlinire târzie” de Mara Popescu Vasilca)

În faţa ei, la masă, era Massimo. Un tip înalt, suplu, care se gândise că Paula e o persoană specială şi s-a prezentat la costum. Avea părul şaten închis, sprâncene drepte, ochi gri, de o frumuseţe rară, luminoşi şi radioşi, aşa că zâmbetul lui, care nu dispărea în nicio situaţie, îi făcea să strălucească. Auzise de la Giovanni că lucrase la facultate. Când s-au făcut prezentările în curte, el venise ultimul spre ea, îi sărută mâna privind-o direct în ochi, de parcă voia să ştie dacă îi face plăcere că s-au cunoscut, atunci, pe loc, părea că aşteaptă şi răspunsul. Ea simţi ceva plăcut şi ciudat în acelaşi timp. O fi doar pentru faptul că arăta foarte bine, era aşa cum visase să fie bărbatul cu care ar fi vrut să fie toată viaţa. Acum, avea în faţă clar chipul celui pe care-l căuta de mulţi ani,

Nora, în căutarea identității

roman 

Autor: Mara POPESCU-VASILCA 

Revederea

(fragment)

„Doar că săracul de el, nu a avut noroc. S-a însurat la oraș, cu mine, fata unui contabil, cam urâțică, cam boccie, dar eu cred că nu mai e nimeni ca mine. Așa îmi spunea mama nu sunt persoane urâte.

Pe Valentin îl întâlnisem de câteva ori pe la biblioteca universității, stătea mereu deoparte. Așa făcea și când eram mici și ne jucam, el nu se prea băga printre noi, mai mult privea. Cine știe la ce se gândea. Mai ales după ce mă pupase după copacul din fața curții… Doamne, ce mici eram!

Până într-o zi, când îl văd pe o bancă în parc, singur. Mă așez așa, ca din întâmplare. Are o carte de poezii în mână. Îl recunosc, doar că acum crescuse și e al naibii de frumos.

– Ia te uită, mai sunt și studenți mediciniști romantici, zic, în timp ce mă uit pe coperta cărții. Mihai Eminescu, Poezii. Nu credeam că voi sunteți sensibili, sentimentali, că vă plac poeziile. Tonul e glumeț. Mă așez lângă el, mă prezint.

– Eleonora. Eleonora Pascu. Valentin se ridică, mă privește uimit,

Fragment

Andrei Fischof (portret de_Dragoș Morărescu)

de Andrei FISCHOF

cum să ocolesc copca cu două feţe,
una sub apa oarbă
adunată din zăpezile dinainte
alta în neverosimilul alb
fără scăpare
uriaşe pleoape ale orizontului
de neatins?