„La Suiești cerul e mult mai aproape!”

Bisericuța de lemn din Suiești – „Frumoasa maramureșeană”

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Mărturisesc sincer ca am o venerație aparte pentru unii oameni și unele locuri. La mare cinste stă Maramureșul. Această formă de adevărată evlavie m-a îndemnat ca gazetar să caut mereu „ocazii” de reflectare a acestui minunat tărâm românesc sau de reflexie în fața filosofiei aparte născută într-un topos cu alură de ancestralitate.

În „Gazeta de Maramureș”, din 8 octombrie 2011, am publicat la rubrica „Biblioteca de idei” textul „Țăranca maramureșeană”.

(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2021/01/30/taranca-maramureseana/#more-45790)

Dar nu despre chipul femeilor din nord era vorba, ci despre bisericuța de lemn din Suiești, comuna Stănești, județul Vâlcea, pe care fiul satului, Vrednicul de pomenire Justinian, după ce a ajuns Patriarh al României (1948-1977), a instalat-o în arealul natal. Această biserică în stil maramureșean, construită inițial în anul 1658 în satul Gâlgăul Almașului din Sălaj și mutată în 1939 în Breaza (Prahova) a fost dăruită de Patriarhul Justinian și sfințită la 1 mai 1951. Suieștenii și vecinii din jur au botezat-o „frumoasa maramureșeană”, iar eu am încercat mereu să-i trec pragul atât pentru ideea de Maramureș, cât și pentru satul ei de origine și pentru anul instalării la Suiești; an în care am venit și eu pe lume în Moigradul porolissean.

O nouă mănăstire pentru Dumnezeu şi Neamul Meu!

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Când te apropii de poarta unei mănăstiri, dacă eşti creştin curat şi atent, poţi simţi, nu doar fiorul de emoţie pe care îl creează astfel de locuri adânc-rugătoare, într-o lume risipită în alergări sterile, ci şi valul de evlavie ce a însoţit curgerea lucrurilor la vremea temeluirii lăcaşului sfânt. Căci, orice astfel de „Casă a Domnului”, a pornit mai întâi în misiunea sa, fie sub formă de miracol, fie ca dorinţă colectivă a unor oameni ce şi-au pus sufletul în palme în forma „bobului” de lacrimă, prin profundă rugare şi pioasă închinare, chiar înainte ca zidul să marcheze noua incintă de înălţare prin sfioasă aplecare.

Cu o astfel de convingere intimă am ascultat rostirile diriguitorilor administraţiei locale din comuna vâlceană Stăneşti, referitoare la necesitatea de a se edifica în apropierea satului Suieşti o mănăstire ortodoxă. La Suieşti s-a născut la 22 februarie 1901, în familia plugarilor Marin şi Elena Marina, copilul Ioan, cel care avea să devină, la 24 mai 1948, al treilea Patriarh al României. În apropiere, la doar 5-6 kilometri, arondată comunei Glăvile, este localitatea Olteanca, unde a văzut lumina zilei, la 8 martie 1921, copilul Valeriu, cel care avea să fie cunoscut sub numele Bartolomeu Anania, un uriaş al intelectului românesc

„Ţăranca maramureşeană”

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Am pus expresia din titlu între ghilimele deoarece în rândurile ce urmează nu va fi vorba despre „femeia de la ţară din Maramureş”. „Ţăranca maramureşeană” este bisericuţa de lemn din Suieşti, comuna Stăneşti, judeţul Vâlcea. Aici, în acest sătuc izolat de pe Valea Cernei (afluent al Olteţului) a fost adusă în urmă cu mai bine de două secole o bisericuţă din Maramureş, spre a servi drept lăcaş de rugăciune şi închinăciune credincioşilor ortodocşi.

Nu vom discuta aici despre istoria acestui lăcaş, ci despre alte conotaţii pe care timpul le-a sădit spre „cultivare”. Satul acesta a devenit foarte important peste ani şi ani, când de aici „s-a ridicat” Patriarhul Iustinian Marina. Iar azi, când încercăm să pătrundem tainele misiunii sale deosebite, în perioada celor mai crunte vremi, suntem „chemaţi” să-i vedem şi „satul de baştină”. Iar acesta ne primeşte cu cel mai scump odor: „ţăranca maramureşeană”. Aşa este numită în sat şi în zonă biserica monument istoric care străjuieşte satul de la „înălţimea” misiunii ei „monumentale”. Aici a fost botezat al treilea patriarh al românilor, IUSTINIAN!

Aşa a fost dat să fie. Locurile să dea oameni, oamenii să dea roade, roadele să dea semnificaţii. Acest „pământ patriarhal” de la Suieşti a fost „sfinţit” prin aducerea unui „altar” din Maramureş.