de Gabriela Căluțiu SONNENBERG
Benissa, 1 iulie 2020
Iar s-a înglodat România, udată de ploi care n-o mai slăbesc! O țară-împotmolită, la propriu (mulți zic că și la figurat). Tragedia inundațiilor se repetă an de an și ne face semne de la distanță, noi fiind departe de casă, printre străini. Încă un cui înfipt în biet sufletul nostru bântuit de mustrări de conștiință. De parcă am fi putut frâna drama, dacă am fi rămas acolo! Degeaba. Cu forțele naturii nu te pui. Dar și așa, de la distanță, glia strămoșească care acolo ne ermetiza tălpile până la ultimul por, lipindu-ne de origini până prindeam rădăcini, se ține de noi, inevitabilă.
Mai au și alte țări noroaie, dar ca la noi parcă nu-i la nimeni! Pământul galben al Spaniei e nisipos. Vântul ți-l zboară-n ochi, derutând, dar tot nu e același lucru cu glia strămoșească. Un jet de apă bine țintit îl dă imediat la o parte.
Nu e așa pământul patriei. El, de parcă ar avea viață în el, se încăpățânează să rămână înghesuit prin unghere, fără dor de ducă. Uneori se duce în direcții neașteptate. Stropește în picuri grei, impregnându-ne hainele cu urme neregulate, de hărți închipuite, în vagi contururi de dor. Pete indelebile peste memoria noastră afectivă, de emigranți plecați în bejenie pe Mapamond, pete ce nu se lasă mascate cu una cu două. Parc-ar vrea să ne spună „pe-aci ți-a fost calea” sau, mai bine zis „al meu ești”. Nu sunt de ignorat. Citește restul acestei intrări »